作者：Doyle Sir Arthur Conan
出版社：Litera
格式: AZW3, DOCX, EPUB, MOBI, PDF, TXT
C?inele din Baskerville试读：
Sir Arthur Conan DoyleCâinele din BaskervilleTraducere din limba englezăMircea Alexandrescu și Costache PopaEditura LITERA2014The Hound of the BaskervillesSir Arthur Conan DoyleEditura LiteraO.P. 53; C.P. 212, sector 4, București, Româniatel.: 021 319 63 93; 0752 101 777e-mail: comenzi@lira.roNe puteți vizita pewww.litera.roCâinele din BaskervilleSir Arthur Conan DoyleCopyright © 2014 Grup Media Literapentru versiunea în limba românăToate drepturile rezervateEditor: Vidrașcu și fiiiRedactor: Justina BandolCopertă: Florentina TudorTehnoredactare și prepress: Ofelia CoșmanISBN ePUB: 978-606-686-782-5ISBN Print: 978-606-686-740-5Lectura digitală protejează mediulVersiune digitală realizată de elefant.roTABEL CRONOLOGIC1859 Se naște, pe 22 mai, Arthur Ignatius Conan Doyle, al treilea dintre cei zece copii ai lui Charles Altamont Doyle și Mary Foley. Este botezat în religia romano-catolică a părinților săi.1868–1875 Își începe educația studiind doi ani la școala preparatorie iezuită Hodder, apoi cinci ani la colegiul Stonyhurst, ambele aflate în Ribble Valley, Lancashire; devine un povestitor popular printre colegi, scrie versuri și editează un ziar școlar neoficial.1875–1876 Își ia bacalaureatul la Stonyhurst și studiază un an la colegiul iezuit de la Feldkirch, Austria.1876–1877 Devine student la medicină la Universitatea din Edinburgh.1877–1880 Își continuă studiile medicale, iar în 1881 absolvă facultatea. Publică prima povestire, „The Mystery of Sasassa Valley” în Chambers’s Journal (6 septembrie 1879).1880 Lucrează ca chirurg pe baleniera Hope of Peterhead, în Goenlanda.1882 Publică în revistele London Society, All the Year Round, The Lancet și The British Journal of Photography. În următorii opt ani devine un medic de succes.1886 Scrie romanul Un studiu în roșu (A Study in Scarlet), care este publicat în Beeton’s Christmas Annual în 1887, iar în volum, în 1888.1890 În februarie este publicat în Lippincott’s Monthly Magazine romanul Semnul celor patru (The Sign of the Four), în aprilie apare romanul Firma Girdlestone (The Firm of Girdlestone). În octombrie, Semnul celor patru este publicat în volum.1891 Publică primele șase povestiri din ciclul Aventurile lui Sherlock Holmes (Adventures of Sherlock Holmes) în The Strand Magazine.1892 În intervalul ianuarie-iunie, sunt publicate în The Strand încă șase povestiri cu Sherlock Holmes, iar alta în decembrie. Aventurile lui Sherlock Holmes sunt publicate în volum.1893 Aventurile lui Sherlock Holmes (seria a doua) continuă în The Strand și sunt publicate în volum cu titlul Memoriile lui Sherlock Holmes (The Memoirs of Sherlock Holmes).1895 Aventurile brigadierului Gerard (The Exploits of Brigadier Gerard) apar în The Strand, iar în 1896 sunt publicate în volum.1901 Câinele din Baskerville (The Hound of the Baskervilles) apare în The Strand, iar în martie 1902 este publicat în volum.1903–1904 Povestirile din ciclul Întoarcerea lui Sherlock Holmes (The Return of Sherlock Holmes) apar în The Strand, iar în 1905 sunt publicate în volum.1912 În The Strand apare prima povestire avându-l ca personaj principal pe profesorul Challenger, O lume dispărută (The Lost World), urmând ca în octombrie să fie publicată în volum.1914 Arthur Conan Doyle vizitează America de Nord. La 4 august, Marea Britanie declară război Germaniei. Arthur Conan Doyle formează echipe de voluntari.1914–1915 Apare în The Strand Valea groazei (The Valley of Fear), iar în 1915 este publicată în volum.1917 Este publicată în The Strand Ultima reverență (His Last Bow), iar în octombrie apare în volum.1926 Coama leului (The Lion’s Mane) apare în The Strand.1927 Apare Arhiva lui Sherlock Holmes (The Case-Book of Sherlock Holmes).1928 Este publicată colecția completă de povestiri The Complete Sherlock Holmes Short Stories.1930 La 7 iulie, Arthur Conan Doyle moare în locuința sa, Little Windlesham, în Crowborough.Dragul meu Robinson,Ideea acestei povestiri mi-a fost sugerată de istorisirea ta despre o legendă din ținutul de la apus. Pentru aceasta și pentru ajutorul tău în toate amănuntele, îți trimit mulțumirile mele.Al tău foarte credincios,A. Conan DoyleHinhead, HarlemereCAPITOLUL IDOMNUL SHERLOCK HOLMESDomnul Sherlock Holmes, care de obicei se trezea târziu dimineața, în afară de acele împrejurări destul de dese când veghea toată noaptea, era tocmai la gustarea de dimineață. Eu mă aflam pe covorul din fața căminului și ridicam bastonul pe care vizitatorul nostru din seara trecută îl uitase la plecare. Era o piesă frumoasă, din lemn masiv, cu mânerul în formă de bulb, una din acelea cunoscute sub 1numele de Penang lawyer. Chiar sub bulb avea un inel mare de argint, lat de doi centimetri și ceva. Pe el era gravat: „Lui James 2Mortimer M.R.C.S., de la prietenii săi din S.C.C.” și data „1884”. Era întru totul unul din acele bastoane pline de prestanță, solide și de nădejde, pe care obișnuiau să le poarte doar medicii de casă de modă veche.— Ei, bine, Watson, ce ai de zis despre el?Holmes ședea cu spatele la mine, iar eu nu făcusem nimic care să-i arate cu ce mă îndeletniceam.— De unde știi ce fac? Îmi vine să cred că ai ochi și la ceafă.— Am în fața mea o cană de cafea strălucitoare pe o tavă de argint, îmi răspunse el. Dar spune-mi, Watson, ce crezi despre bastonul vizitatorului nostru? Cum n-am avut norocul să-l prindem aici și nu avem habar de scopul vizitei lui, această amintire lăsată din întâmplare devine importantă. Ia să te văd cum reconstitui tu omul cercetând acest baston.— Cred, i-am răspuns eu, folosindu-mă cât mai mult de metodele tovarășului meu, că domnul doctor Mortimer este un medic mai în vârstă, cu faimă, foarte respectat, deoarece aceia care îl cunosc i-au dăruit acest semn de prețuire.— Bine, făcu Holmes. Minunat!— Mai cred că e foarte probabil să fie un medic de țară, care își face mare parte din vizitele la bolnavi mergând pe jos.— Cum așa?— Pentru că acest baston arătos este atât de tocit, încât cu greu mi-aș putea închipui un medic de oraș care să meargă cu el. Capătul de jos, din fier masiv, e ros cu desăvârșire, deci e limpede că posesorul lui a umblat mult sprijinindu-se în el.— Perfect logic! făcu Holmes.— Și apoi mai e și chestiunea cu prietenii din S.C.C. Aș înclina să cred că e vorba de vreo asociație de vânătoare, o asociație locală, pe ai cărei membri este cu putință să-i fi îngrijit cândva și care i-a dăruit în schimb o mică atenție.— Într-adevăr, Watson, te întreci pe tine însuți, zise Holmes, împingându-și scaunul îndărăt și aprinzându-și o țigară. Mă văd silit să-ți spun că, în toate dările de seamă pe care ai binevoit să le faci în legătură cu micile mele succese, de obicei ți-ai subapreciat propria iscusință. E posibil să nu fii tu însuți o sursă de lumină, dar ești, cu siguranță, un conducător al ei. Unii oameni, neavând geniu, au totuși puterea vădită de a-l stimula. Mărturisesc, iubite coleg, că îți sunt foarte îndatorat.Niciodată până atunci nu-mi spusese astfel de vorbe, și trebuie să recunosc că mi-au făcut mare plăcere, pentru că adesea fusesem necăjit de nepăsarea lui față de admirația ce i-o arătam și față de încercările pe care le făcusem ca să-i popularizez metodele de lucru. Eram de asemenea mândru la gândul că-mi însușisem atât de desăvârșit metoda lui, încât s-o pot aplica într-un mod care să merite asentimentul posesorului.El îmi luă bastonul din mână și îl cercetă câteva clipe cu ochiul liber. După aceea, cu un aer de viu interes, puse jos țigara și, ducându-se cu bastonul la fereastră, începu iarăși să se uite la el cu o lupă.— Interesant, deși rudimentar, zise el întorcându-se în colțul său preferat de pe canapea. Fără îndoială că bastonul ne oferă unul sau două indicii. Ele ne slujesc drept bază pentru mai multe deducții.— Mi-a scăpat ceva? am întrebat eu, dându-mi oarecare importanță. Cred că n-am pierdut din vedere nimic relevant.— Mă tem, dragul meu Watson, că cele mai multe dintre concluziile tale au fost greșite. Când ți-am mărturisit că mă stimulezi, ca să fiu sincer, am înțeles prin aceasta că, dându-mi seama de greșelile tale, sunt pus pe calea cea bună. Nu zic că greșești în întregime în această problemă. Cu siguranță că vizitatorul nostru e medic de țară și merge mult pe jos.— Atunci am avut dreptate.— Numai în această privință.— Dar atât.— Nu, nu dragul meu Watson, nu doar atât, în nici un caz doar atât. Eu, de pildă, cred că e mai firesc ca un dar pentru un medic să vină din partea unui spital decât a unei asociații de vânătoare, și astfel, când literele C.C. sunt puse după cea care semnifică „spitalul”, atunci îți vin în minte, în chip firesc, cuvintele Charing Cross.— Poate că ai dreptate.— Cred că în această direcție trebuie să mergem. Și, dacă pornim de la aceasta ca ipoteză de lucru, avem o bază nouă de la care să începem reconstituirea necunoscutului nostru vizitator.— Bine, atunci, presupunând că S.C.C. înseamnă „Spitalul Charing Cross”, ce alte concluzii mai putem trage?— Nu apare niciuna de la sine? Îmi cunoști procedeele. Aplică-le!— Nu-mi vine în minte decât concluzia evidentă că respectivul și-a practicat profesia la oraș înainte de a fi plecat la țară.— Cred că ne-am putea aventura ceva mai departe. Privește lucrurile din următorul punct de vedere. În ce împrejurare ți se pare cel mai probabil să se facă un astfel de dar? Cu ce prilej s-ar întruni prietenii ca să-i dea unui medic o mărturie a prețuirii lor? Fără îndoială, în clipa în care domnul doctor s-a retras din serviciul spitalului cu scopul de a începe să profeseze pe cont propriu. Știm că e vorba de un dar și bănuim că el a fost făcut cu prilejul trecerii de la un spital de oraș la profesarea meseriei la țară. Înseamnă oare a împinge presupunerile prea departe dacă spunem că darul a fost făcut cu prilejul acestei schimbări?— Desigur, lucrul pare cu putință.— Acum ai să-ți dai seama că medicul nostru nu putea să facă parte din conducerea spitalului, pentru că numai un om care și-a făcut un renume la Londra putea să dețină un asemenea post și un astfel de om nu s-ar înfunda la țară. Atunci ce era medicul cu pricina? Dacă lucra la spital, și totuși nu făcea parte din conducere, nu putea fi decât un intern la chirurgie sau la serviciul medical, ceva mai mult decât un student. Și a părăsit spitalul acum cinci ani – data se vede pe baston. Așadar, dragul meu Watson, medicul tău de casă, sobru și între două vârste, se evaporă, și în locul lui apare un tânăr sub treizeci de ani, simpatic, modest și distrat, stăpânul unui câine de care e foarte legat și 3pe care, în linii mari, ți l-aș descrie ca fiind mai mare decât un terier și 4mai mic decât un mastif.Eu am început să râd neîncrezător, în timp ce Sherlock Holmes, rezemându-se pe canapea, trimitea spre tavan rotocoale de fum.— În privința ultimelor ipoteze, îmi lipsesc mijloacele de control, am spus eu, dar cel puțin nu mi-e greu să găsesc câteva date despre vârsta și cariera doctorului nostru.Am scos anuarul medical din raftul meu cel mic, cu cărți de medicină, și am început să-i caut numele. Erau mai mulți Mortimeri, dar numai unul putea fi vizitatorul de seara trecută. Am citit cu glas tare datele privitoare la el:— Mortimer James, M.R.C.S., 1882, Grimpen, Dartmoor (Devon). Medic internist la spitalul Charing Cross din 1882 până în 1884. A obținut Premiul Jackson pentru o lucrare de patologie comparată, intitulată Este oare boala un atavism?. Membru corespondent al Societății Suedeze de Patologie. Autor al volumului Câteva ciudățenii ale atavismului (Lancet, 1882). „Progresăm oare?” (Gazeta Psihologică, martie 1883). Medic titular al parohiilor din Grimpen, Thorsley și High Barrow.— Nici un cuvânt despre asociația aceea locală de vânătoare, Watson, îmi spuse Holmes cu un surâs ironic. Dar e un medic de țară, după cum ai remarcat cu atâta pătrundere. Cred că deducțiile mele sunt pe deplin justificate. Cât despre calificative, am spus, dacă nu mă înșală memoria, simpatic, modest și distrat. Din experiență știu că în lumea aceasta numai un om simpatic primește dovezi de prietenie, numai un om modest își părăsește cariera la Londra ca să plece la țară și numai unul distrat își lasă bastonul în loc de carte de vizită după ce te-a așteptat o oră la tine acasă.— Și câinele?— Avea obiceiul să ducă bastonul stăpânului, ținându-se după el. Fiind un baston greu, câinele îl ținea strâns de la mijloc, și urmele dinților lui se văd foarte clar. După cum arată spațiul dintre aceste urme, înclin să cred că falca acestui câine e prea mare pentru un terier și nu îndeajuns de mare pentru un mastif. Ar fi putut să fie… da, pe 5legea mea, e un spaniel cu păr cârlionțat.Se ridicase și umbla în sus și în jos prin cameră în timp ce vorbea. Se opri apoi lângă fereastră. Glasul îi suna atât de convingător, încât mi-am îndreptat cu uimire privirea spre el.— Dragul meu prieten, cum e oare cu putință să fii atât de sigur?— Pentru simplul motiv că îl văd pe acest câine chiar pe pragul ușii noastre, și, iată că sună și stăpânul. Te rog, nu pleca, Watson! Îți este coleg și prezența ta îmi poate fi de folos. Aceasta e clipa dramatică a destinului, Watson, clipa în care auzi un pas pe scară, când cineva intră în viața ta, și nu știi dacă e spre binele sau spre răul tău. Ce i-ar putea cere doctorul Mortimer, un om de știință, lui Sherlock Holmes, un specialist în criminologie?… Intră!Apariția vizitatorului nostru fu pentru mine o surpriză, căci mă așteptam să văd tipul clasic al medicului de țară. Era însă un bărbat foarte înalt, subțire, cu un nas mare și adus ca un cioc, ieșit dintre doi ochi cenușii și pătrunzători, foarte apropiați, strălucind din spatele ochelarilor cu ramă de aur. Era îmbrăcat după moda medicilor, dar destul de neîngrijit. Redingota îi era decolorată, iar pantalonii roși. Deși tânăr, spatele lung începuse să i se încovoaie și mergea cu capul împins înainte, cu un aer binevoitor. De cum intră, privirea îi căzu asupra bastonului pe care Holmes îl ținea în mână și se repezi spre el, exclamând fericit:— Sunt nespus de bucuros! Nu eram sigur dacă l-am lăsat aici sau la biroul naval. Pentru nimic în lume n-aș vrea să pierd acest baston!— Un dar, de bună seamă? spuse Holmes.— Da, domnule.— De la spitalul Charing Cross?— De la vreo doi prieteni de acolo, cu prilejul căsătoriei mele.— Ei, fir-ar să fie! Nu-i bine! exclamă Holmes, clătinând din cap.Doctorul Mortimer clipi prin ochelari, cu o ușoară uimire:— De ce nu-i bine?— Doar pentru că ne cam stricați socoteala micilor noastre deducții. Căsătoria dumneavoastră, spuneți?— Da, domnule. M-am căsătorit și așa am părăsit spitalul – și cu el toate nădejdile de a ajunge medic consultant. Trebuia să-mi făuresc și eu un cămin.— Așa, așa! La urma urmei, nu ne-am înșelat chiar atât de mult, spuse Holmes. Și acum, domnule doctor James Mortimer…— Nu sunt doctor, domnule, ci doar un mic membru al Colegiului Regal de Chirurgie.— Și, bineînțeles, un om cu o minte limpede.— Un amator în știință, domnule Holmes, un om care culege scoici de pe țărmurile marelui și necunoscutului ocean… Presupun că mă adresez domnului Sherlock Holmes, și nu…— Nu. Dânsul e prietenul meu, domnul doctor Watson.— Mă bucur de cunoștință, domnule. Am auzit deseori numele dumneavoastră pomenit în legătură cu acela al prietenului dumneavoastră. Mă interesează foarte mult persoana dumneavoastră, domnule Holmes. Nici nu mă așteptam să aveți un craniu atât de dolicocefalic și o dezvoltare supraorbitală atât de pronunțată. Mi-ați îngădui să vă palpez craniul de-a lungul sudurii parietale? Un mulaj al craniului dumneavoastră, domnule Holmes, până când piesa originală va fi disponibilă, ar fi o adevărată podoabă în orice muzeu antropologic. Nu v-am pus gând rău, dar mărturisesc că tare jinduiesc după craniul dumneavoastră.Sherlock Holmes îi făcu semn ciudatului nostru vizitator să ia loc pe scaun.— Văd că sunteți tot atât de preocupat de activitatea dumneavoastră pe cât sunt eu de a mea, spuse el. Observ, după degetul arătător, că vă răsuciți singur țigările. Nu vă sfiiți și aprindeți una!Omul scoase tutunul și foița și și-o răsuci cu o surprinzătoare îndemânare. Avea degete lungi, nervoase și la fel de suple și neastâmpărate ca antenele unei insecte.Holmes era tăcut, dar scurtele lui priviri fulgerătoare îmi arătau cât de mult îl interesa ciudatul nostru oaspete.— Presupun, domnule, spuse el în sfârșit, că nu numai ca să-mi examinați craniul mi-ați făcut cinstea de a mă căuta aici noaptea trecută și astăzi iarăși.— Nu, domnule, nu, deși sunt fericit că am avut prilejul să fac și acest lucru. Am venit la dumneavoastră, domnule Holmes, pentru că recunosc că sunt un om fără simț practic și pentru că în mod neașteptat am fost pus în fața unei probleme cât se poate de serioase și de neobișnuite. Așadar, recunoscând că sunteți al doilea cel mai iscusit specialist din Europa…— Într-adevăr, domnule! Aș putea să aflu de la dumneavoastră cine are cinstea să fie primul? întrebă Holmes cu asprime.— Atenția oricărui om cu o minte riguros științifică este atrasă de opera domnului Bertillon.— Atunci n-ar fi fost mai bine să-l consultați pe el?— Am spus, domnule, că un om cu o minte riguros științifică. Dar toată lumea știe că sunteți singurul om cu spirit practic în aceste probleme. Aș vrea să cred, domnule, că dintr-o neînțelegere, nu am…— O clipă, îl întrerupse Holmes. Cred, domnule doctor, că ar fi mai înțelept să-mi spuneți deschis ce fel de problemă anume este aceea în care îmi cereți ajutorul.1 Baston de plimbare din lemn de palmier. Penang este numele unei specii de palmier din estul Asiei. (n.tr.)2 Prescurtare de la Member of the Royal College of Surgeons – membru al Colegiului Regal de Chirurgie (n.tr.)3 Specie de câine îndrăzneț și neastâmpărat, care are obiceiul să scormonească pământul (n.tr.)4 Specie de câine mare și puternic ca un dulău, cu urechile căzute și cu pielea fălcilor atârnând (n.tr.)5 Specie de câine cu păr lung și mătăsos și cu urechile căzute (n.tr.)CAPITOLUL IIBLESTEMUL FAMILIEI BASKERVILLE— Am în buzunar un manuscris, spuse doctorul James Mortimer.— L-am zărit de cum ați intrat în odaie, îi răspunse Holmes.— E un manuscris vechi.— De la începutul secolului al optsprezecelea, dacă nu e cumva fals.— Cum de știți asta, domnule?— În timp ce vorbeați, am putut să văd o fâșie de vreo cinci centimetri din acest document. N-ar fi un expert prea strălucit acela care n-ar fi în stare să indice data unui document cu aproximație cam de o decadă. Ați citit poate mica monografie pe care am scris-o pe această temă. Documentul dumneavoastră îl plasez în anul 1730.— Data lui exactă este 1742. Doctorul Mortimer îl scoase din buzunarul de la piept. Acest document de familie mi-a fost încredințat de sir Charles Baskerville, a cărui năprasnică și tragică moarte de acum vreo trei luni a produs vâlvă în Devonshire. Pot să afirm că i-am fost prieten apropiat și medic curant. Avea o minte clară, domnule, era un om dibaci, cu spirit practic și la fel de lipsit de fantezie ca mine. Totuși a luat acest document foarte în serios și se pregătise sufletește pentru un deznodământ de care, de altfel, a și avut parte până la urmă.Holmes întinse mâna după manuscris și îl desfăcu pe genunchi.— Ai să observi, Watson, că litera „s” e scrisă când lung, când scurt. E una din cele câteva indicații care mi-au îngăduit să-i precizez data.Mi-am aruncat privirea, peste umărul lui Holmes, la hârtia îngălbenită și la scrisul ce abia mai putea fi citit. În partea de sus era scris „Castelul Baskerville”, iar mai jos, în cifre mari, desenate neîndemânatic, „1742”.— Pare să fie o relatare a unei întâmplări.— Da, este relatarea unei anumite legende care circula în familia Baskerville.— Dar cred că dumneavoastră ați vrut să mă consultați în legătură cu o problemă mai actuală și mai practică.— Cât se poate de actuală. Cel mai real și mai urgent caz pe care trebuie să-l lămuriți în cel mult douăzeci și patru de ore. Dar manuscrisul e scurt și se află în strânsă legătură cu această chestiune. Cu voia dumneavoastră, am să vi-l citesc.Holmes se cufundă în scaun, își împreună degetele și închise ochii, cu un aer de resemnare. Doctorul Mortimer întoarse manuscrisul spre lumină și, cu glasul lui răgușit, citi tare următoarea și ciudata relatare dintr-o lume de altădată:— „Despre originea câinelui din Baskerville au circulat multe versiuni; totuși, fiindcă eu mă trag în linie directă din Hugo Baskerville și fiindcă am aflat întâmplarea de la tatăl meu, care și el o știa la rându-i de la părintele său, am așternut-o pe hârtie cu credința nestrămutată că s-a întâmplat aievea, precum este arătată aici mai jos. Și aș vrea să credeți, fiii mei, că aceeași justiție care pedepsește păcatul îl poate cu multă îngăduință și ierta și că nu există blestem cât de apăsător care să nu poată fi desfăcut prin rugăciune și pocăință. Să învățați apoi din试读结束[说明：试读内容隐藏了图片]