作者：David Guggenheim
出版社：Trei
格式: AZW3, DOCX, EPUB, MOBI, PDF, TXT
Confesiunile unei dependente de art?试读：
Ilustrații
Eu la vârsta de paisprezece aniJohn HolmsLaurence VailYves TanguyMarcel DuchampArta acestui secolMax ErnstTăblia patului lui CalderEu cu tabloul lui Grace HartiganVedere de pe acoperișul meuCei doi Sir Herbert și RaoulÎmpreună cu Bacci și TancrediÎn barchessa meaPallazo Venier dei LeoniLângă construcția lui PevsnerFotografia autoarei, de la pagina 38, îi aparține lui Curtis Bell; cele ale lui Laurence Vail, Yves Tanguy și Marcel Duchamp, de la paginile 39–40, aparțin lui Isabey, Man Ray și, respectiv, Sidney Waintrob; cea a Artei acestui secol, de la pagina 41, lui George Karger Pix. Fotografia lui Max Ernst, de la pagina 54, îi aparține lui Leonar; cele de la paginile 55, 80 și 81 aparțin lui Cacco, Sidney Waintrob și, respectiv, Jerome Zerbe; cele de la paginile 107–108, aparțin lui Cacco și Roloff Beny, ca și fotografia de la pagina 136. Palazzo Venier dei Leoni, de la pagina 135, îi aparține lui Jerry Harper.Cuvânt înaintede Gore VidalÎn iarna dintre 1945 și 1946 eram subofițer în armata Statelor Unite, încartiruit la Mitchell Field, în Long Island. Tocmai terminasem un prim roman, Williwaw, bazat pe experiența mea de ofițer secund al unei nave militare de aprovizionare din Insulele Aleutine. Înainte de a mă înrola în armată, la vârsta de șaptesprezece ani, trăisem în Washington, D.C. Familia mea era una politico-militară. Ofer aceste mici date personale pentru a prezenta cadrul primei mele întâlniri cu Peggy Guggenheim.Pe Anaïs Nin am cunoscut-o la începutul acelei ierni. Eu aveam douăzeci de ani. Ea avea patruzeci și doi. Îndelungata și dificila noastră relație (sau Relația) a început în frig, așa cum ar spune plin de delicatețe cântărețul Camelotului. Anaïs era un personaj strălucitor, care arăta mai tânără decât era, vorbea cu o voce catifelată, cu un accent curios, și spunea minciuni care, prin frumusețea și stranietatea lor, erau chiar mai bune decât cărțile pe care le scria — probabil, din cauză că ceea ce scria era întotdeauna veridic, dacă nu și adevărat, iar ceea ce spunea era menit să încânte — pe ea, ca și pe ceilalți.„O să te duc la o petrecere, chéri“, mi-a spus ea. Ne aflam în blocul de cinci etaje fără lift din Greenwich Village, în care locuia împreună cu soțul ei (un bancher care făcea filme și gravuri și care o ajuta pe Anaïs să joace rolul de boemă înfometată). Anaïs îmi spunea întotdeauna „chéri“, cu o inflexiune ușor caraghioasă. De vreme ce eu încă nu citisem Colette, au mai trecut câțiva ani până când am înțeles gluma. Dar, pe de altă parte, nici ea nu înțelegea toate glumele mele. Așa că „chéri“ și Anaïs s-au dus acasă la Peggy Guggenheim și „chéri“ nu a uitat în veci nici măcar un detaliu al acelei ocazii strălucitoare și magice (un cuvânt folosit adesea pe vremea aceea). Într-un fel, asemenea personajului din Cărarea pierdută, eu încă mai cred că undeva, pe o stradă lăturalnică din New York, acea petrecere încă mai continuă, chiar și acum, iar Anaïs e încă în viață și tânără, iar „chéri“ e într-adevăr foarte tânăr, James Agee bea prea mult și Laurence Vail se laudă cu niște sticle pe care le-a pictat după ce le-a turnat în el însuși, ca parte a procesului creator, André Breton își dă aere de magistru și Léger arată de parcă el însuși ar fi putut să facă una din acele părți ale mașinăriilor pe care îi plăcea lui să le picteze; iar o lume de culoare și umor continuă să existe — și ai putea intra din nou în ea dacă nu ai rătăcit cumva adresa. Nu cu mult timp în urmă, am dat de o carte veche de telefon. Am căutat numărul lui Anaïs de acum treizeci și cinci de ani. Watkins nu mai știu cum. Am sunat acolo; mă așteptam, cumva, ca ea să răspundă. Dacă ar fi răspuns, aș fi întrebat-o dacă era tot 1945, iar ea ar fi spus „bineînțeles“. Eu ce an credeam că este? Iar eu aș fi spus: „Nu, e 1979, iar tu ești moartă“. („Chéri“ nu s-a remarcat niciodată prin tactul lui.) Iar ea ar fi râs și ar fi spus: „Nu încă“.Nu încă. Ei bine, „încă“ este aici. Și la fel și Peggy Guggenheim. Când am văzut-o prima oară zâmbea — puțin somnoros. Îmi amintesc că la gât îi atârna ceva ciudat... bijuterii primitive? Memoria mea nu e atât de bună pe cât credeam. De fapt, am o amintire mai vie despre ochii tiviți cu roșu, de bețiv, ai lui Agee și părul alb, fluturând, al lui Vail, decât despre Peggy, care plutea nonșalant prin propria ei petrecere, mai mult ca un oaspete decât ca o gazdă.Iată. Simt, cum ar veni (și cum ar spune Henry James), ceva din aura lui Peggy, de atunci și de acum. Deși dădea petreceri și colecționa tablouri și oameni, Peggy avea — și are — ceva rece și impenetrabil. Nu se agită. E capabilă să tacă, un dar prețios. Știe să asculte, un dar încă și mai prețios. E o maestră a butadelor care dezumflă o anumită idee sau trăsătură a vreunui caracter sau persoane. În timp ce scriu, încerc să găsesc un exemplu sclipitor — și nu reușesc. Așa că poate tonul sec — concizia cu care își rostește ea epitafurile — este cel de care îți amintești cu plăcere.Lui Peggy nu i-a plăcut niciodată Anaïs. Din cine știe ce motiv, nici până în ziua de azi nu am întrebat-o de ce. Anul trecut, cu puțin timp înaintea celei de-a optzecea aniversări a lui Peggy, stăteam în salonul palazzo-ului ei de pe Grand Canal din Veneția (în timp ce scriu această propoziție încep s-o văd pe Peggy Guggenheim ca pe ultima eroină transatlantică a lui Henry James, o Daisy Miller cu ceva mai mult tupeu), când Peggy a spus dintr-odată: „Anaïs era foarte proastă, nu-i așa?“ Rostirea abilă a declarațiilor sub formă de întrebare este ceea ce desparte generația lui Peggy de epoca actuală, în care nu există întrebări, doar răsunătoare afirmații autointeresate.„Nu“, am spus eu. „Era vicleană. Și a obținut exact ce-a vrut. Și-a propus să devină un personaj legendar.“ „Legendă“ era un cuvânt pe care Anaïs îl rostea întotdeauna cu venerație. „Și a trăit suficient de mult ca să se vadă ca pe un fel de eroină a mișcării de eliberare a femeilor.“„Asta ar putea fi ceva viclean“, a spus Peggy — în lumina de sfârșit de după-amiază, ochii ei înguști și somnoroși au strălucit dintr-odată ca niște ochi de pisică — „deși pare o dorință prostească“.Acum, Peggy fusese transformată de timp (cu puțin ajutor din partea propriei sale firi viclene) într-o legendă de exact același tip cu cea la care se gândise Anaïs, care avea o minte foarte romantică, à la Henri Murger. Dar, la optzeci de ani, legendara Peggy continuă să scruteze o lume care, de fapt, decade mai repede decât ea. La urma urmei, Veneția se scufundă la propriu, sub palazzo-ul ei alb și neterminat. Dacă visul suprem al solipsistului este să ia lumea cu el atunci când moare, este foarte posibil ca Peggy să ajungă să ia Veneția din lumea aceasta și s-o ducă în lumea ei, unde petrecerea continuă încă, toată lumea face ceva nou și arta miroase nu a muzeu, ci a atelier de creator.Vara trecută am întrebat-o: „Ce mai faci?“ O întrebare politicoasă, dar obiectivă: avusese dureri mari din cauza unor perturbări ale arterelor. „Ah“, a spus ea, „nu prea rău, pentru cineva care moare.“Mi se pare că aceste memorii — mai degrabă abile decât neșlefuite, chiar dacă necunoscătorii nu vor înțelege latura referitoare la artă — reflectă o lume care este acum la fel de pierdută ca numărul din Watkins, care nu suna, pentru că-i lipsea o cifră. Dar, de vreme ce scrisul din acest volum este doar al lui Peggy, ceva a fost salvat. În rândurile acestea auzim vocea energică, dar tărăgănată, vedem privirea laterală, bruscă și agilă, care îi însoțește adesea judecățile rapide și ne bucurăm, dacă nu de sinele ei real, de umbra lui din pagină.Am văzut-o ultima oară pe Peggy, foarte adumbrită, la televiziunea italiană. Veneția sărbătorea a optzecea aniversare — sau, cel puțin, acea parte a Veneției care nu s-a scufundat nici în Adriatica, nici în lene.Camera de filmat s-a apropiat foarte mult de capul frumos al lui Peggy, pentru o filmare de detaliu. O voce din off a întrebat-o ce crede despre pictorii italieni de astăzi. Ochii ei s-au deplasat spre interlocutorul nevăzut, iar zâmbetul ei abia schițat s-a lărgit aproape insesizabil. „Ah“, a spus ea, „sunt foarte slabi.“ Apoi, în stilul ei permanent jamesian, a adăugat: „Nu-i așa?“Consternare în întreaga Italie. Eroina Cupei de aur spărsese potirul — și triumfase din nou.[1979]Introducerede Alfred H. Barr Jr.Curaj și viziune, generozitate și modestie, bani și timp, un puternic simț al semnificației istorice, ca și al calității estetice — aceștia sunt factorii de circumstanță și caracter care au făcut din Peggy Guggenheim o extraordinară patroană a artei secolului XX. A stat cu picioarele bine înfipte într-un teren zguduit de facționalism, fără să adopte vreo tabără, părtinitoare doar față de revoluția de valoare. În consecință, găsim în colecția ei opere care sunt diametral opuse ca spirit și formă, chiar dacă ele ar putea părea asemănătoare prin stranietatea lor radicală.Această colecție este cea mai durabilă realizare a lui Peggy Guggenheim ca patroană a artei, dar, foarte probabil, nu cea mai importantă. Am folosit cuvântul uzat și oarecum pompos „patroană“, cu o anumită ezitare. Însă este unul precis. Căci un patron nu este un simplu colecționar care adună opere de artă pentru plăcerea lui sau un filantrop care ajută artiștii sau înființează un muzeu public, ci o persoană care simte o responsabilitate deopotrivă atât față de artă, cât și față de artist, luați împreună, și are mijloacele și voința de a acționa în conformitate cu acest sentiment.Peggy Guggenheim nu a fost interesată de la început de arta modernă. De fapt, i-a plăcut foarte mult și a studiat pictura renascentistă italiană, mai ales pe cea din Veneția. Cărțile lui Berenson au fost ghidul ei și poate că ele au confirmat acel simț față de istoria artei pe care ea l-a dus în secolul XX, exact momentul de timp și gust în care mentorul ei s-a oprit.Apoi, la sfârșitul anilor ’30, ea a deschis o galerie de avangardă la Londra, mai degrabă ca o distracție de amator. Marcel Duchamp era principalul ei consilier (același care, cu douăzeci de ani în urmă, o consiliase pe Katherine Dreier, atunci când aceasta pusese bazele deschizătoarei de drumuri Société Anonyme). Guggenheim Jeune, cum numea ea cu umor această întreprindere, a oferit mai multe expoziții excelente, printre ele și primele expoziții personale din Anglia ale lui Kandinsky, primul expresionist abstract, și Yves Tanguy, pictorul suprarealist. În același timp, galeria a oferit primele lor expoziții unor tineri artiști precum John Tunnard, cel mai bun dintre noii pictori abstracți englezi ai acelei perioade. Însă aceste realizări i s-au părut lui Peggy Guggenheim prea efemere.La începutul lui 1939, ea a „avut ideea de a deschide un muzeu modern la Londra“, proiect care trebuie să fi părut urgent, dat fiind că, nu cu mult timp în urmă, directorul de la Tate Gallery declarase pentru vamă că sculpturile lui Calder, Arp, Pevsner și alții, pe care Guggenheim Jeune le importa pentru o expoziție, nu erau deloc opere de artă.Cu flerul ei obișnuit în recrutarea celor mai competente ajutoare, ea l-a rugat pe Herbert Read, acum Sir Herbert, să devină directorul acestui proiect muzeal. Read, în general considerat o eminentă autoritate engleză în arta modernă, a fost convins să renunțe la conducerea foarte respectabilei Burlington Magazine pentru a prelua acest post nou și a se îmbarca într-o curajoasă aventură. Patroana și directorul au conceput o listă ideală de opere de artă pentru noul muzeu — listă care avea să servească, de asemenea, și ca bază pentru expoziția inaugurală. A fost găsită o clădire, dar contractul de închiriere nu a mai ajuns să fie semnat, deoarece a început Al Doilea Război Mondial și visul s-a estompat sau, mai bine zis, a fost suspendat.În Paris, în timpul iernii Războiului ciudat, Peggy Guggenheim, puțin descurajată, a continuat lărgirea colecției sale, „cumpărând un tablou pe zi“ la sfatul prietenilor ei Duchamp, Howard Putzel și Nellie van Doesburg. A închiriat chiar și un spațiu pentru o galerie în Place Vendôme, dar între timp războiul se încinsese. Pasărea în spațiu a lui Brâncuși a fost cumpărată în timp ce germanii se apropiau de Paris.În timpul primului an al ocupației germane, colecția a fost păstrată în muzeul Grenoble, dar nu a fost expusă acolo, deoarece directorul se temea de represaliile regimului colaboraționist de la Vichy. În cele din urmă, în primăvara lui 1941, colecția și proprietara ei au ajuns la New York.Grație în mare parte afluxului de artiști și scriitori refugiați din Europa în timpul războiului, New Yorkul a luat locul Parisului, ocupat de nemți, drept centru artistic al lumii occidentale. Mai târziu, majoritatea europenilor s-au întors, mai ales în Franța, însă în lumea postbelică Parisul părea, în mod clar, mai puțin proeminent, iar New Yorkul a rămas un concurent al acestuia, în parte din cauza ascensiunii celui mai respectat grup de pictori pe plan internațional pe care îl produseseră până atunci Statele Unite. Peggy Guggenheim a jucat, ca patroană, un rol important și uneori crucial în dezvoltarea lor.În Londra, Paris și Grenoble ea fusese dezamăgită, dar în New York, grație distanței acestuia față de conflict, a putut pentru o vreme să-și pună în practică viziunea. La sfatul pictorului suprarealist Max Ernst și al poetului André Breton, a continuat să completeze colecția și a publicat un catalog splendid, Arta acestui secol, nume pe care l-a dat și noii ei galerii.Arta acestui secol a devenit imediat centrul avangardei. Sub influența lui Duchamp, Ernst și Breton, tradiția suprarealistă era puternică, dar niciodată exclusivă. Marele pictor abstract Piet Mondrian a fost și el primit cu bucurie și a avut un rol activ de membru al juriilor care au ales expozițiile recurente de grup ale tinerilor artiști americani.La primul „Salon de primăvară“ din 1943, trei tineri pictori s-au remarcat: William Baziotes, Robert Motherwell și Jackson Pollock. În mai puțin de un an, toți trei au fost lansați de galerie prin expoziții personale. Expoziția lui Pollock, având un catalog cu o prefață entuziastă de James Johnson Sweeney, s-a bucurat de o admirație specială. Apoi, din nou, cu o remarcabilă clarviziune, Arta acestui secol le-a oferit expoziții lui Mark Rothko, Clyfford Still și altora. Spun clarviziune deoarece, chiar dacă la acel moment opera lor nu-și atinsese deplina maturitate, Rothko, Still, Baziotes, Motherwell, Pollock și alți doi-trei sunt acum recunoscuți în Statele Unite și, din ce în ce mai mult, și în Europa drept principali piloni ai formidabilei noi școli americane.Tablourile timpurii ale acestor pictori, pe care Peggy Guggenheim le-a cumpărat de la expozițiile lor cu șaptesprezece ani în urmă, pot fi văzute astăzi în colecția ei. Jackson Pollock, cel mai renumit dintre ei, este reprezentat de multe lucrări, dar nu și de cea mai importantă operă a lui, o pictură murală comandată de patroana sa pentru holul locuinței ei din New York. Ea l-a susținut pe Pollock și financiar, iar atunci când Arta acestui secol s-a închis, în 1947, ea a ajutat la plasarea artiștilor în alte galerii.Astăzi, în Veneția, Peggy Guggenheim, colecția și galeria ei pentru expoziții își continuă opera. Vizitatorii care studiază colecția, în timp ce sunetele Grand Canalului le răsună în urechi, ar trebui să știe câte ceva din istoria colecționarilor ca patroni — mai ales a celor americani, care datorează o recunoștință specială compatrioatei lor, Peggy Guggeheim.1956CapitolulUnuCopilăria cu coperte auriteÎn 1923 am început să-mi scriu memoriile, dar nu am ajuns prea departe. Începeau așa: „Provin din două dintre cele mai bune familii evreiești. Unul din bunicii mei s-a născut într-un grajd, asemenea lui Isus Christos, sau, mai degrabă, deasupra unui grajd din Bavaria, iar celălalt bunic al meu a fost negustor ambulant“. Ca să continui de unde am rămas, dacă bunicii mei și-au început viața modest, ei au sfârșit-o somptuos. Bunicul meu născut în grajd, domnul Seligman, a venit în America îmbarcat la clasa a treia, cu patruzeci de dolari în buzunar. A început să facă avere ca meșter de acoperișuri, apoi a produs uniforme pentru armata unionistă, în timpul Războiului Civil. Peste ani, a devenit un bancher renumit. Din punct de vedere social l-a depășit pe celălalt bunic al meu, domnul Guggenheim, negustorul ambulant, care s-a născut în Ober-Lengnan, în Elveția germană. Domnul Guggenheim l-a întrecut financiar cu mult pe domnul Seligman, strângând o avere uriașă și reușind să cumpere cea mai mare parte a minelor de cupru din lume, dar nu a izbutit niciodată să ajungă la distincția socială a domnului Seligman. De fapt, atunci când mama mea s-a căsătorit cu Benjamin Guggenheim, familia Seligman a considerat căsătoria o mezalianță. Pentru a explica faptul că ea intra prin căsătorie în cunoscuta familie din domeniul topitoriei, ei au trimis rudelor din Europa o telegramă care spunea: „Florette logodită topitor Guggenheim“. Asta a devenit o mare glumă în familie, deoarece 1telegrama a fost transmisă greșit, Guggenheim a mirosit-o.Când m-am născut eu, familiile Seligman și Guggenheim ajunseseră extrem de bogate. Cel puțin familia Guggenheim era, dar nici familia Seligman nu se descurcase prea rău. Bunicul meu, James Seligman, fusese un om foarte modest, care refuza să cheltuie bani pentru el. Trăise din puțin și dăduse totul copiilor și nepoților săi. Cei mai mulți dintre copiii lui erau ciudați, dacă nu nebuni. Asta se datora moștenirii proaste primite de la bunica mea. În cele din urmă, bunicul meu a fost nevoit s-o părăsească. Probabil că ajunsese insuportabilă. Mama mi-a povestit că nu putea să invite bărbați tineri acasă la ea fără o scenă din partea mamei sale. Bunica mea se ducea pe la magazine, se apleca peste tejghea și îi întreba confidențial pe vânzători: „Când credeți că s-a culcat cu mine ultima oară soțul meu?“Frații și surorile mamei mele păreau foarte excentrici. Una din mătușile mele preferate era o soprană incurabilă. Dacă se întâmpla să te întâlnești cu ea în colțul lui Fifth Avenue, în timp ce așteptai autobuzul, deschidea gura larg și cânta game muzicale, încercând să te facă și pe tine să procedezi la fel. Își purta pălăria atârnată la ceafă sau înclinată pe o ureche. Avea întotdeauna un trandafir înfipt în păr. Agrafe lungi ieșeau periculos nu din pălărie, ci din păr. Rochiile ei prea lungi măturau străzile. Purta invariabil un șal din pene. Era o bucătăreasă excelentă și făcea un jeleu de roșii minunat. Când nu cânta la pian, putea fi găsită întotdeauna în bucătărie sau citind banda de telegraf. Era o cartofoare înveterată. Avea o fixație ciudată față de bacterii și își ștergea mereu mobila cu dezinfectant. În schimb, farmecul ei atât de extraordinar mă făcea s-o iubesc din inimă. N-aș putea spune că soțul ei simțea la fel. După ce s-a războit cu ea timp de peste treizeci de ani, a încercat să-i omoare pe ea și pe unul dintre fiii ei, lovindu-i cu o crosă de golf. Nereușind, s-a dus imediat la lacul de acumulare și s-a înecat, nu înainte de a-și lega de picioare niște greutăți mari.Cel mai atrăgător unchi al meu era un gentleman foarte distins, de modă veche. Despărțit de soția lui, care era la fel de bogată ca el, a hotărât să ducă o viață foarte simplă, în două camere mici, și să-și cheltuiască toți banii pe haine de blană pe care le dăruia fetelor. Aproape orice fată putea obține una, trebuia doar să ceară. Purta Legiunea de onoare, dar nu voia niciodată să ne spună de ce fusese decorat.Un alt unchi trăia cu cărbune, din care mânca de mulți ani și, drept rezultat, dinții lui erau negri. Într-un buzunar tapetat cu zinc ducea bucăți de gheață spartă din care sugea tot timpul. Bea whisky înainte de micul dejun și nu mânca aproape deloc. Paria mult la jocurile de noroc, ca majoritatea mătușilor și unchilor mei, iar când a rămas fără fonduri a amenințat că se sinucide, ca să mai primească bani de la bunicul meu. Avea o amantă pe care o ascundea în camera lui. Nimănui nu i s-a îngăduit să-l viziteze, până când, în cele din urmă, s-a împușcat și atunci nu a mai putut să țină familia la distanță. La înmormântare, bunicul meu și-a șocat foarte tare copiii parcurgând culoarul bisericii cu amanta fiului său mort la braț. Toți spuneau: „Cum poate Tata să facă asta?“试读结束[说明：试读内容隐藏了图片]