作者：Torsan Călin
格式: AZW3, DOCX, EPUB, MOBI, PDF, TXT
Plasterca试读：
UNZ
De fiecare dată când lumea s-a schimbat profund, s-a găsit prin preajmă şi o apă. Ea a tăiat lucrurile în două, făcând oamenii să spună aici şi acolo. Mereu a fost vorba de un potop, de o mare pe care s-a putut merge, de o ploaie ostilă. În clinchetul unei picături, s-au auzit glasurile înţelepţilor. În strălucirea ei efemeră, lumea a încăput cu bune, cu rele. Atlantida, delta Nilului, ridicătura lui Apolodor: misterul veşnic adâncit, şansa devenită lege, disperarea de a ajunge către celălalt.Dulce sau sărată, apa a fost cântată cu aceleaşi lacrimi în ochi. Stropii şi-au făcut loc prin piatră şi prin borta timpului, însoţind secundele la pas. Noile pământuri au fost zărite întâia dată de pe puntea unui vas. Când n-am mai ştiut sensul lucrurilor şi tâlcul vorbirii, apa a sosit, luând cu ea totul. S-a retras repede şi, în urma ei, viaţa a revenit ca după o simplă pauză de masă.„Cât despre mine, eu vă botez cu apă, spre pocăinţă!“ a urlat demult cel mai mare dintre cei născuţi din femeie, Ioan Botezătorul, iar strigătul său spulbera nisipurile din deşertul Iudeii şi încreţea pânza străvezie a râului Iordan, adunând oamenii sub cortul credinţei, pentru un alt început. În faţa glasului său tunător, mulţimea tăcea ca un peşte imens, dând de-nţeles că a priceput totul. Viaţa curgea apoi – mai departe, mai lin, o limbă de apă şi ea, stingându-se odată cu lumânările lampioanelor plutitoare, acele tōrō nagashi japoneze, care pot îndruma cu sclipirile lor spiritele plecate spre lumea de dincolo, suflete temătoare, ţinând strânşi între dinţi bănuţii potriviţi pentru luntraşii Styxului.Fiecare mare oraş se poate mândri cu un râu în care se răsfrâng, de-a lungul zilelor senine, îndrăznelile catedralelor, zvâcnind către ceruri ca nişte semne de exclamare. În curgerea lor necontenită, acestea amestecă lacrimile iubirilor frânte, vărsate de atâţia şi atâţia amanţi, gândurile negre ale sinucigaşilor care şi-au curmat norocul prăvălindu-se de pe podurile înalte sau visele înfiripate sub frunţile bântuite de aventură, ale celor care se gândesc la izvoare, la guri de vărsare şi la drumurile spre ele.Era târziu atunci când m-am hotărât să fac baie. Vineri seara ţin minte că era. Mi-aduc bine aminte de asta, pentru că atunci m-am gândit la vărul meu, unul care trăia în provincie şi care avea, la aproape 50 de ani, o grămadă de tabieturi. Unul dintre ele, cel care mi l-a adus în faţa ochilor, era obiceiul de a face baie numai joia. Acum era vineri. Şi hotărâsem să mă îmbăiez. Urmărisem de mai multe ori, în ultimii ani, anunţul televizat menit a corija românii, acela în care unele vedete de tinichea preamăreau efectele benefice ale unui duş, plasând năravul de a te spăla în cada plină undeva, în zorii istoriei moderne. Consumul de apă şi jegul care bălteşte la sfârşitul unei îmbăieri erau argumente solide pentru discursul lor. Cu toate acestea, abia aşteptam să-mi vâr ţurloaiele îngheţate în apa caldă. Şi nu simţeam vină, nici cât fosfor pe gămălia chibritului, faţă de unii vecini de bloc, care, tot din raţiuni de economie, spălau vasele – mai multe zile la rând – în aceeaşi apă care băltea într-un vas din plastic, păstrat lângă chiuveta din bucătărie.Era vineri seara, iar iminenţa următoarelor două zile libere îmi insufla un sentiment de linişte, ceva cu iz matern. De mai multe ori în viaţă, pornisem lucruri noi începând cu o astfel de baie. Una care te curăţă din cap până în picioare, care înmoaie pielea, o înmiresmează. Şi care lasă uitate necazurile printre baloanele efemere de săpun. Chiar somnul se aşterne altfel, firesc, după o asemenea scaldă. Până la urmă, bebeluşilor nu li se face duş, ci baie, iar fericire mai mare ca a unui plod zbenguindu-se în apa călduţă, bătând-o cu pălmuţele şi gângurindu-i cuvinte moi printre pleoscăituri, nu ştiu să fie pe lume.Aşadar, nu aveam nici o grijă. Relaxarea trupului înmuiat de apa caldă se transmisese şi psihicului. Îmi fricţionam pielea arămie cu un burete aspru şi îmi priveam degetele de la picioare. Totdeauna mă mirasem de urâţenia lor şi nu le găsisem niciodată nici măcar un scop. Avusesem numai probleme din cauza acestor oase strâmbe, mai cu seamă în perioadele când îmi cumpăram câte o nouă pereche de pantofi.Aburii care pluteau în mica odaie a băii îmi deschiseseră toţi porii. Simţeam cum mizeria iese din mine la fel cum iese pasta de dinţi din tubul de aluminiu. Mă simţeam curat şi mai bun. Întotdeauna când făceam baie mi se părea că încep o nouă viaţă: dezghiocat de bavura ce mă sufoca, puteam porni pe un nou drum. Fredonam uşor una dintre acele melodioare care ne vin în cap atunci când ne îmbăiem, şi pe care le uităm la fel de repede cum le şi născocim. Cu degetele năclăite de şampon, îmi masam energic părul şi pielea capului. Eram obsedat de mătreaţă. Înainte de a închide ochii, pentru a mi-i apăra de zoaie atunci când aveam să mă clătesc, am observat cum aburii se strânseseră toţi în jurul oglinzii. M-am clătit.Chakrele şi înţelepciunea, atâta câtă puteam primi, mă deschiseră pentru lumea de afară, pentru semnele pe care le aruncă în ochii noştri, dar pe care le citim atât de rar. Prosopul aspru mi-a pus sângele în mişcare, şi nu rămăsese petic de piele care să nu se fi înroşit. Mă simţeam pregătit. Mă simţeam disponibil. Gata să primesc, cu înţelegerea pe care trebuie să o aibă un adult atunci când ascultă poveştile unui copil, tot ceea ce Milena, fiica mea, avea să îmi spună, într-un secret desăvârşit, unul care nici măcar pe mamă-sa nu o cuprindea, despre ţara ei imaginară, una în care călătorea de fiecare dată când avea chef, uneori de mai multe ori pe zi, alteori cu pauze de o lună sau două. Un tărâm straniu, unul în care avea rude care o vizitau adesea, într-un fel în care nimeni din casă nu reuşea să afle despre asta, un crâmpei de pământ în care se vorbea o limbă interesantă, împodobit de tot ceea ce o ţară roditoare şi-ar putea dori: munţi, mare şi câmpii mănoase.Se făcuse târziu, aşa că m-am aşezat liniştit în pat, curăţat de tot ceea ce murdăreşte un om mare, ciulind bine urechile şi mintea. Boţul de carne s-a pus pe povestit. Asta până când somnul ne-a răpit pe amândoi, ducându-ne cine ştie pe unde, poate chiar în lumea asta, născocită de mintea unui copilaş blajin. În Plasterca.DOYZ
Nu putem fugi de zeii cu care ne naştem. Şi cu care suntem speriaţi, încă de mici. Avem însă îngăduinţa aceloraşi zei de a pluti, în ciuda timpului, a spaţiului, cu aripi nesigure, către tărâmul la care visăm întotdeauna cu ochii deschişi. Există pentru toţi o ţară a făgăduinţei. Una în care soarele răsare la fiecare bătaie de gene.Când mi-a vorbit pentru prima dată despre Plasterca, Milena avea ochii cârpociţi de somn. De nesomn. De dormit dormise şi la amiază, dar cine oare reuşeşte să dibuie ora aceea neştiută, la care omul se poate trezi complet odihnit?Avea o pijama căcănie, împodobită cu un ursuleţ care se repeta la nesfârşit, în serie. Sute de astfel de pijamale îmbrăcau sute de altfel de copii, într-un delir repetitiv, al ursuleţului cu minge roşie.Plasterca… Ţara ei imaginară. Una în care se retrăgea de fiecare dată când avea poftă, ca un melc răsfăţat de propria cochilie.Din când în când, strugurii imaginaţiei îndeamnă fetiţa să-mi vânture pe sub nări aroma aceea rară, de must îndelung pritocit, a călătoriilor pe care le face în aceste locuri. Încerc să torn la rându-mi, pentru voi, întreg paharul acestor lucruri pe care le aflu din gura ei. Una ştirbă, de şcolar.TREYZ
Te-ajută întotdeauna să ştii câteva cuvinte într-o limbă străină. Nu poţi bănui clipa aceea în care te vei ciocni cu unul care vorbeşte altceva decât tine. Şi faptul acesta banal, de a înţelege ceea ce îi iese din gâtlej, te poate lămuri, de-ar mai fi încă o dată nevoie, că viaţa e aceeaşi pentru toţi.Nu ştiu mai mult de douăzeci, treizeci de cuvinte nemţeşti, dar de fiecare dată când am ajuns în Germania, m-am bucurat să le scot la iveală, ca pe cărţile valoroase din pachet, atunci când îţi omori timpul cu prietenii. Le-am folosit chiar şi când eram sfătuit că ar fi mai bine să nu le folosesc: declanşam replica la care nu mai făceam faţă, aşa cum unele case şubrede nu rezistă ecourilor unui cutremur. Pronunţia mea corectă şi siguranţa cu care le articulam mă arătau în ochii celorlalţi ca neamţ. Iar între ei, nemţii vorbesc nemţeşte.Era târziu, iar ochii cârpiţi de somn ai Milenei, arătau ca două prune uscate.— Tati, vrei să te învăţ câteva cuvinte în plastercană?— Da. De ce nu?M-am ridicat în capul oaselor şi mi-am aşezat o pernă în dreptul spatelui. Am tras pătura ceva mai sus de buric şi am ascultat. Am ascultat-o.Lecţia 1
ceve = casăeus = aerfardchinmo = razăfiornch (se citeşte fiorc, după indicaţia Milenei) = floarehahmahqe (se citeşte hamaqe) = maşinălabô = alb / albă / albi / albe (Lipsa genului şi maleabilitatea cuvântului, aceea de a-şi păstra forma fără a ţine seama de singular şi plural, mi-au adus aminte de limba maghiară. În plus, având în vedere că „pichŏ“ înseamnă „pasăre“, în mod logic – o logică de care, sincer, nu-mi bănuiam copilul – „pasăre albă“ se spune „pichŏlabô“.)läckŵ (o ortografie imposibilă!) = a dansalordin = lord / prinţ / regenert = norocnichhio (a se citi nicio) = calculatorTocmai pentru că în ceve nu am la momentul ăsta un nichhio, mă căznesc scriind de mână. O hahmahqe de scris nu am folosit niciodată, dar nici pixul ăsta, cu care tatuez foile labô, nu este chiar cea mai insuportabilă caznă. Din toate lucrurile, ştiute şi neştiute, răzbate o fardchinmo de speranţă.PATRUZ
Cine şi cui îi mai scrie?Mai avem oare ceva să ne spunem?Aliniate unele lângă altele, soldaţi de plumb, cuvintele tropăie pe caldarâmul foii, întregind înţelesuri pe care gura nu are ştiinţa să le îndruge, urechea nu are putinţa de-a le înţelege.Scrisori… Visam să scriu scrisori, dar am ajuns să scriu e-mail-uri. Nădăjduiam să aştern rânduri de iubire. Nu ştiu de unde clişeul ăsta, al femeii care musai trebuie să primească câteva cuvinte de la bărbatul care o râvneşte; tocmai ea, pentru care, de la Eva încoace, vorba înseamnă atât de puţin, mai nimic chiar, nici stavilă, nici zălog. Am descoperit odată – acasă la părinţi eram – într-un sertar al bufetului din bucătărie, pitit între paginile unei cărţi cu reţete, un răvaş. Scris de tata. Pentru ea, pentru mama. O poezie tâmpită, cu rimă şi cuvinte frumoase. Patru strofe corecte, patru căcaţi aşezaţi printre ingredientele necesare pentru o oală cu sarmale. O bazaconie menită a exprima sentimente. O plăcintă cu brânză.Nu mai departe de astăzi, am citit câteva monstruozităţi asemănătoare. Nişte versuri de dragoste. Fructe zaharisite, făcând să pocnească măselele de durere. Nu le înţeleg rostul… Mai avem oare ceva să ne spunem?Milena a scris şi ea o scrisoară. Una în plastercană, ceva din care nu prea mai înţeleg mare lucru. La vremea respectivă, ştiu că mi-a tălmăcit-o. Acum o recitesc, şi în afară de formula de introducere, nert en locov, din care pot deduce (vezi Lecţia 1) primul cuvânt – „noroc“ – nu mai desluşesc nimic. O reproduc. Este datată 21 TFFO III 2010. De fapt, cifra 1 nu este reprodusă întocmai, ei îi corespunde un straniu semn grafic, pe care mi-e imposibil să îl sugerez, rună cerşindu-şi înţelesul.Tchers Mimmyåå,Formula asta de introducere mi se pare foarte interesantă. Interesantă, pentru că acceptă robia formalismului unei epistole vulgare. Obişnuite. Adică, oricât de alambicate sunt cuvintele pe care fetiţa le-a destinat formulei de introducere, simţi că în ele (cu ochii îţi dai seama de asta) se ascund preacunoscutele şi didacticeleDragii mei,Oricât s-ar înălţa păsăruica imaginaţiei, gravitaţia o va aşeza, într-un final, tot printre frunzele unei crengi. Epistola continuă cu babilonia:nert en locov dech en şull in fefe!Reproduc aproximativ, însă cu o abatere destul de mică. Semnele care îmbogăţesc conţinutul ezoteric nu pot decât să mire ochiul. Abia reuşesc, cu editorul meu de text, să găsesc soluţiile potrivite, astfel încât să redau cât mai fidel originalul.Să au N·ocă io!Ss (aici bănuiesc că este vorba despre un post-scriptum, ba chiar de două, pentru că însemnarea revine imediat după interogaţia de mai jos).Chéé e ou Anchincha?Ss Tu fifon chth: 0728 I II III I 28 (ceva ce aduce cu un număr de telefon, scris când cu cifre arabe, când cu cele romane, încercând parcă să potolească orgoliile celor două mari civilizaţii care au pus umărul la ridicarea lumii şi să le aducă, prin acest mic gest simbolic, pe picior de egalitate; ce-ar fi să-l încerc? Din Plasterca vă sun…)0, 7, 2, 8, 1, 2, 3, 1, 2, 8. Sau zo, sebz, doyz, obz, unz, doyz, treyz, unz, doyz, obz – după cum mi-ar dicta Milena în plastercană. Arătătorul apasă tastele telefonului. Cu o emoţie nejustificat de mare. Ce oare mi s-ar putea întâmpla? Mi se va spune „Greşeală!“ şi gata! Nu ştiu de ce, dar am impresia…Am sunat. În sfârşit, astăzi – n-are nici o noimă să indic o dată, o zi – mi-am strâns sufletul – aşa cum aduni iarna, pe lângă corp, cât să-ţi fie mai cald, o croială din lână – şi am sunat. Ţârâitul neîntrerupt de mesajul „Acest număr nu este alocat“ mi-a confirmat existenţa unui abonat. Unul care poate întregi, prin simpla lui existenţă, întreaga poveste pe care o am de depănat. Deocamdată nu a răspuns, deşi am lăsat telefonul să zbârnâie de cinci ori – un număr suficient de apeluri încât posesorul aparatului să poată răspunde. Totuşi, nu a făcut-o. Era ora trei şi jumătate după-amiaza, aşa că am tras posibila concluzie că omul era suficient de ocupat să nu dea curs unui semnal venit de pe un telefon fix. Îmi este de ajuns, deocamdată, faptul că aparatul său a înregistrat numărul meu. Şi că, văzându-l, proprietarul şi-a pus măcar întrebarea cine l-o fi sunat. Voi reveni. Şi trebuie să întind cu mare atenţie laţul ce se va transforma, dacă am ştiinţă, în lanţ.KINZ
Nu m-am gândit vreodată serios că aş putea trăi altundeva. Poate doar Italia să-mi fi făcut cu ochiul. Germania, acolo unde am nişte prieteni… Milena m-a făcut să jonglez cu astfel de idei. Viaţa ei. Să poată avea una altfel decât cea petrecută într-o ţară condusă de tâmpiţi. Una în care leagănele să fie leagăne, cărţile să fie cărţi şi apusurile de soare să nu se aştearnă inutil.M-a înspăimântat, până la urmă, pericolul de a-mi pierde limba. Şi umorul. Deşi Pablo, amicul meu sud-american, înfipt în România de vreo 20 de ani, mi-a dovedit că se poate recupera până şi asta: glumeşte bine şi râde la poante subtile. În limba noastră.Până la urmă, de ce-ai da o ţară pe alta? O limbă pe altă limbă. E aceeaşi ecuaţie simplă, care le priveşte şi pe femei. De ce să dai o femeie pe alta? De ce să iei totul de la zero, atunci când ştii bine că vei ajunge mereu în acelaşi punct? O afacere prost întocmită.Nu mai departe de astăzi, stând în balcon, bucurându-mă cumva de rămăşiţele unei boare, atunci când soarele înnebunise pe cer, am văzut femei. Trei. Trei femei. Mişunau prin balcoane. Febrile cumva, într-o duminică de-a lungul căreia ai putea măcar să lâncezeşti, dacă nu găseşti altceva mai potrivit de făcut. Trebăluiau cu toatele. Fără excepţie.Una întindea rufe. Era în chiloţi, dar nici măcar asta nu o încurca în râvna cu care-şi împlinea datoria. Alta, mai purie, aruncându-şi peste lenjerie un capot – desfăcut uneori sub mâna pricepută şi nepripită a adierii –, meşterea ceva la geamul de la baie. O muncă serioasă, una care a presupus cleşte, sârmă şi elan. Stătea cocoţată pe un scaun de pe care ar fi putut oricând să se prăvălească. În gol. De la etajul şase. În fine, a treia muiere, toată numai neglijeu vişiniu, ştergea cu obidă o vază. După care a trecut cu cârpa, aşa, de florile mărului, peste balustrada balconului.De ce-ai schimba-o pe una cu alta?Cu ţările, lucrurile stau aproape la fel. Mai bine rămâi acolo unde ai fost plămădit. Poate că asta ţine şi de un anumit discurs al vieţii. De o desfăşurare a ei. Să dai o ţară pe alta… Şi, totuşi, aşa spus, gestul îşi mai pierde din nuanţe. Un tărâm pe alt tărâm. Cu tărâmurile, lucrurile se petrec altfel. Într-un tărâm se trece, nu se călătoreşte. Trecutul ăsta are ştampilă în buzunar, ca notarii, aşa că fiecare faptă, fiecare gând chiar, fiecare pas împrăştiind frunzele şi nisipul, toate astea rămân pentru amintire. Tărâmurile sunt îndeobşte bântuite. Asta nu pentru a speria, ci numai pentru a pune viaţa la încercare, pentru a cântări dacă merită sau nu să fie trăită într-un anume fel.Sigur, Plasterca este un tărâm. Un meleag. O ţarină. Deşi Milena mi-a bălmăjit câte ceva despre alegeri – ba, mai mult, chiar l-am votat pe unul dintre cei cinci candidaţi, atunci când, într-o nesfârşită seară de iarnă, ne-am omorât plictiseala împreună, organizând acest plebiscit –, ogorul ăsta al ei, imaginar, nu are cum să fie altceva. Nu-i republică, asta prea ar sări în ochi, ca luciul unei ghilotine. Dar nici regat. Cu alegeri?!Plasterca este locul în care te bucuri să evadezi. E umbra copacului, uterul mamei, cel despre care bat câmpii toţi psihologii, e raiul-grădină, plin cu verdeaţă, despre care perorează alţi ideologi. Este casa de vacanţă, compartimentul de tren în care cunoşti oamenii în doze homeopatice – adică atât cât trebuie –, este fotoliul moale în care te afunzi duminica – asta dacă nu întinzi rufe, nu schimbi geamuri, ori nu plimbi cârpa în zadar –, atât cât să citeşti o carte bună sau să te holbezi la un film prost.Plasterca Milenei este ţigara încinsă, arzând amintiri, e halba cu guler, născând amintiri, e locul în care – voi afla odată! – nu ştiu cum se poate ajunge. Cheiţa unui astfel de lacăt nu se poate găsi decât în buzunarele mici, pline de pietre şi miezi de nucă, ale unui copil.Voi afla, totuşi, odată…La 46 de ani, bărbat în toată puterea pe care Dumnezeu o toarnă în oameni, deşi cu inima şi plămânii slăbite de tutun sau de nopţi prelungite, Alexandru Ioan Cuza cade în greşeala de a crede că Maria Obranovici, amanta, este cu totul şi cu totul altceva decât Elena, soţia lui. În noaptea de 11 februarie 1866, va pătimi ruşinos din cauza acestei neînţelegeri minore, atunci când grupul de pucişti care îi vor obţine semnătura pe cererea de abdicare îl surprinde în pat cu văduva, aşa încât, în timp ce domnitorul iscălea decretul pe spatele unuia dintre ofiţerii complotişti, un alt căpitan acoperea femeii, cu o manta militară, nurii lăsaţi la vedere. Va plăti greu întreaga tărăşenie, dând o ţară, ţara lui, pe alta: exilul începe după numai două zile de la întâmplarea pomenită şi se sfârşeşte în Germania, la Heidelberg, acolo de unde Cuza va avea să plece, după trecerea a şapte ani, în ultima şi marea sa călătorie. Aceea cuvenită fiecăruia dintre noi. „Să dea Dumnezeu să-i fie ţării mai bine fără mine, decât cu mine. Să trăiască România!“ Acestea au fost cuvintele lui de adio, cele cu care s-a despărţit de patria pentru care slujise, mai strâmb sau mai drept, aşa cum bărbaţii obişnuiesc să îşi slujească femeile.SEZ
Încă era cald pe-afară. Toamna încerca să se facă prezentă, dar eşua, ca unul care nu are personalitate, dar ar vrea să-şi impună părerea mai multor încăpăţânaţi. Vântul abia adia, slab, ca o voce care nu-şi mai găseşte cuvintele potrivite. Păsările călătoare, chiar şi ele, deşi supuse supliciului unei condiţionări excesive, aceea care ţine de fiecare specie în parte, refuzau să mai plece în ţările calde. La noi era şi mai cald decât pe-acolo. Ce rost ar fi avut să o facă?Eram la o terasă, cu Răzvan. Ne răcoream cu bere, iar atunci când începeam să ne luăm de gulere cu ea, când numărul sticlelor goale creştea simţitor, împlinind parcă un instrument straniu, o orgă cu tuburile verzui şi transparente, ale cărei sunete ar fi însoţit dialogurile noastre ce nu sfârşeau niciodată, ei bine, în aceste momente se aruncau în luptă, drept în mijlocul mesei, armatele cu cel mai frumos împodobite uniforme, întâmplările cele mai suculente, cele mai pline de tâlc şi mister, deopotrivă. Şi dintre firele dese, de barbă, de sub mustaţa gălbejită de tutun, acoperindu-i buzele ca o streaşină făcută din paie, bărbatul din faţa mea a început să ţeasă, cu alte fire, unele nevăzute, neştiute de nimeni, adunate ghemuri-ghemuri printre gândurile sale şi ţâşnind frumos, legate cu fundă, în propoziţii şi fraze împodobind povestea unui vis pe care îl avusese în noaptea care abia trecuse.Sigur, Mihai, cel care acuma nu se găsea lângă noi, însă de atâtea şi atâtea alte dăţi sprijinise şi el masa aceasta, era cumva responsabilul cu visele. Avea unele stranii, impenetrabile ca simbolică, pe care le ţinea minte şi le reproducea cu amănunţimi ce, dacă nu i-ai fi ştiut firea de pâine a lui Dumnezeu, îl puteau face să fie bănuit de logoree, de bravadă, de prea multă imaginaţie.Zbura în fiecare seară, însă revenea pe pământ, totul ca o zbatere inutilă, ca o fugă asemănătoare celor ale galaxiilor, care, cu cât sunt mai îndepărtate de noi,试读结束[说明：试读内容隐藏了图片]