作者：Atkins Peter
出版社：ALL
格式: AZW3, DOCX, EPUB, MOBI, PDF, TXT
Despre via?? ?i moarte试读：
Prolog
Metoda științifică poate face lumină asupra oricărui concept, chiar și asupra acelora care i-au nedumerit pe oameni încă de la primele tresăriri ale conștiinței și care continuă să o facă până în ziua de azi. Metoda științifică poate clarifica tot ceea ce are legătură cu iubirea, speranța și mila. Poate aduce lămuriri cu privire la sursa de inspirație a marilor realizări umane, cu privire la cele șapte păcate capitale: mândria, invidia, mânia, lenea, avariția, lăcomia și desfrâul. Însă planul meu pentru această carte este ceva mai limitat: voi lua în considerare doar marile întrebări legate de existență, acelea care au constituit, timp de milenii, sursa pentru numeroase mituri, și voi explora lucrurile pe care le poate spune știința pentru a le clarifica și risipi misterul fără a le reduce măreția și fără a ne diminua uimirea pe care ne-o stârnesc. Voi lua în considerare chestiuni precum începutul universului și originea sinelui, dar și sfârșitul acestora.Pentru a pregăti călătoria noastră – în care vom cerceta mituri inspirate atât de ignoranță, cât și de o adâncă preocupare – aș vrea să stabilesc în linii mari bazele perspectivei mele asupra naturii metodei științifice și, dacă este cazul, a limitelor acesteia. Cred că mai există foarte puțini oameni care să nu fie convinși de puterea științei de a născoci lucruri noi și de a le găsi noi aplicații în general. Nu cred că trebuie să zăbovim prea mult asupra acestei chestiuni. Nu voi acorda o atenție deosebită nici dezbaterii care încearcă să stabilească dacă aceste lucruri noi sporesc sau nu fericirea umană în general, fie ele medicamente mai bune, hrană mai multă și mai bună, materiale textile de o calitate superioară, mijloace de transport și de comunicare mai bune, modalități mai bune de petrecere a timpului liber și așa mai departe, cântărite în raport cu costurile sociale, care presupun mijloace mai bune de a ucide, de a distruge mediul înconjurător și de a mutila accidental sau intenționat. Mă voi concentra, în schimb, pe abilitatea metodei științifice de a face lumină asupra chestiunilor de mare importanță pentru om și de a elimina ignoranța, păstrând în același timp uimirea.Metoda științifică a apărut surprinzător de târziu în istoria omenirii. Aveau să treacă mii de ani până când umanitatea să ajungă la ceea ce nouă ni se pare, în ziua de azi, cel mai simplu și mai evident mod de a face descoperiri: efectuarea de observații și compararea rezultatelor. Desigur, fiecare dintre aceste componente presupune un anumit nivel de sofisticare; la urma urmei, știința nu este o plimbare de plăcere prin natură. Observațiile au ca obiect versiunile „domesticite” ale fenomenelor „sălbatice”: metaforic vorbind, facem observații asupra pisicilor, nu asupra tigrilor. Nu putem lăsa observațiile în seama unor intruziuni necontrolate: acestea trebuie să fie concentrate pe un anumit subiect și izolate. De asemenea, nu putem reduce observațiile la simpla enunțare a unor prejudecăți și preconcepții: ele trebuie să survină în urma unor experimente. Compararea rezultatelor experimentale nu poate fi lăsată în seama vorbăriei fără rost: experții din domeniu supun aceste rezultate unor cercetări atente și unor evaluări detaliate. Se întâmplă uneori ca eroarea, neintenționată sau răuvoitoare, să eludeze lumina rațiunii fie din indolența evaluatorului, fie în urma decepției suferite de cel evaluat, însă niciodată pentru o perioadă prea lungă de timp întrucât cercetarea este continuă. Într-adevăr, cu cât o teză este mai neobișnuită, cu cât este gândul mai revoluționar, cu atât mai mare este presiunea exercitată asupra evaluării.Între observație și matematică există un mariaj extraordinar. Specia umană – aproape numai ea, din motive probabil sociologice – a dezvoltat un limbaj viguros, cu o extrem de mare rigoare și austeritate, care s-a dovedit a fi instrumentul perfect pentru a distinge în mod obiectiv consecințele unui salt calitativ imaginativ sau pentru a da substanță unei păreri astfel încât să facă față comparațiilor cantitative dure dintre predicții și observații. Mă grăbesc să adaug că matematica nu apare explicit în cartea de față, dar stă ascunsă în cele mai adânci presupoziții ale acesteia.Cu toate acestea, nu toate demersurile științifice avansează în siajul marii alianțe dintre experiment și matematică. Darwin nu și-a formulat teoria selecției naturale în termenii unui instrument matematic, însă această teorie deține o putere extraordinară. Ideile sale au produs aspecte teoretice care și-au găsit ulterior și o formulare matematică, lucru care le-a crescut încă și mai mult puterea. Însă, în miezul său, selecția naturală nu este o teorie matematică, chiar dacă nu-i lipsește puterea explicativă. Mai mult, putem argumenta că teoria selecției naturale este una dintre cele mai puternice teorii propuse vreodată: dintr-un sâmbure al unei idei s-a născut o pădure întreagă de consecințe.Cam atât despre metoda științifică în sine. Unde îi putem găsi aplicațiile și care îi sunt limitările? Eu cred că nu există nimic care să nu poată fi lămurit prin apel la metoda științifică. Întrucât aceasta nu s-a izbit până acum de vreo barieră – cu excepția celei predicate de persoanele cărora le este frică de capacitatea ei de a clarifica –, optimismul mă face să presupun că puterea sa de acoperire nu are limite și, în special, că poate înlocui (putem presupune chiar că poate confirma) miturile care însoțesc toate marile probleme legate de existență.Sunt conștient că orice extrapolare bazată pe succesul curent al științei nu constituie un argument bun. Sunt conștient, de asemenea, că aceia care se tem, poate în subconștient, de progresul științei, dar și unii dintre experții precauți în mod justificat, precum și cei mai pesimiști dintre filosofii științei vor susține că știința își alege numai ținte vulnerabile, pe care le poate atinge în mod eficient prin metodele sale, și că se ferește de subiecte despre care crede – fie inconștient, fie cu bună știință – că sunt de nepătruns cu instrumentele sale rudimentare (în raport cu acele subiecte). Pe scurt, unii susțin că știința este un David care caută un Goliat șchiop.Însă de ce ar exista lucruri sortite obscurității? Există oameni care susțin că un fenomen se poate afla în afara tărâmului fizic, peste granița sa, în presupusul, dar inaccesibilul (din punct de vedere fizic) tărâm al spiritului. Acest argument are o greutate neglijabilă pentru aceia dintre noi care credem, în ciuda cântecelor de sirenă sentimentală, că un astfel de tărâm nu există. Suntem de acord că există o puternică înclinație subiectivă de a crede în ceva aflat în afara lumii fizice, însă, din moment ce nu găsim vreo dovadă obiectivă pentru ceva non-fizic și suntem conștienți că în favoarea acestuia pledează doar o dorință sentimentală (ce-i drept, intensă și puternică), nu putem admite plauzibilitatea non-fizicului dacă vrem să fim onești din punct de vedere intelectual. Sentimentul se poate manifesta ca o forță mentală copleșitoare, însă simpla dorință nu constituie o dovadă adecvată pentru existența lucrului dorit. Ne putem dori să câștigăm la loto, însă dorința nu crește probabilitatea de a câștiga. Aceia care promovează existența spiritualului pot susține că ei simt în sufletul lor că lumea nu se reduce la fizic, numai că sufletul este un organ al cunoașterii pe care nu se poate pune temei. Faptul că există câteva miliarde de oameni care, dacă ar avea ocazia, ar vota în favoarea existenței unei entități aflate în afara materiei și radiației nu dovedește nimic, întrucât cunoașterea temeinică nu este asigurată prin votul majorității.O altă componentă a perspectivei conform căreia metodei științifice i se va refuza întotdeauna accesul la o anumită parte a cunoașterii este aceea că anumite chestiuni sunt private, subiective și interne, prin urmare, nu sunt accesibile științei brute, care pune atât de mult accent pe aspectele obiective și publice. Însă știința poate pătrunde și în capul și în mintea oamenilor. Această cercetare se face prin intermediul neuroștiinței și prin infanteria acesteia, reprezentată de psihologie. Ambele se află într-un stadiu incipient, nefiind încă științe foarte sigure, însă constituie tot atâtea mijloace prin care se poate pătrunde prin carapacea protectoare a craniului pentru a scoate la iveală aspecte ale credințelor și sentimentelor creierului, precum și motivul pentru care acestea își au sălașul acolo.O a treia obiecție ar putea fi aceea că unii oameni nu vor ca anumite enigme să fie analizate obiectiv și fără pasiune: aceștia țin foarte mult la caracterul privat al propriei lor subiectivități și nu vor ca enigmele să fie depreciate, diminuate sau chiar distruse. Însă eu nu pot admite că protejarea unor gingășii într-o grădină poetică constituie un argument valid împotriva abilității științei de a clarifica cele mai personale dintre lucruri.Dacă absolut totul, fără excepție, este un aspect al lumii fizice, 1materiale, atunci nu văd cum i se poate refuza ceva investigației științifice. „Investigație științifică” sună, probabil, foarte clinic și inuman în contextul de față, aproape detestabil atunci când se aplică unor preocupări umane sensibile; însă eu mă refer numai la ceva deschis investigației în așa fel încât să ne putem aștepta să se ajungă la o cunoaștere care poate fi făcută publică, accesibilă oricui, la fel cum se întâmplă în cazul oricărui alt fenomen al naturii.Mai există un alt aspect al atitudinii mele pe care se cuvine să îl mărturisesc într-o carte care își propune preocupări atât de profunde: acela că știința este un fluviu continuu de idei, care crește în magnitudine și competență pe măsură ce afluenții săi aduc noi idei și creează, din când în când, noi vârtejuri ale cunoașterii, tulburând și răsturnând ceea ce se presupusese a fi, până la acel moment, cunoaștere sigură. Astfel, în științele naturii Aristotel i-a făcut loc lui Galilei, Galilei lui Newton, Newton lui Einstein, iar Einstein… încă nu știm cui. Se pretinde că o mare parte din înțelegerea științifică este efemeră, în sensul că urmează să fie pusă la punct sau chiar înlocuită de altceva; atunci cum pot eu să susțin cu temei teza conform căreia știința are puterea de a face lumină asupra marilor probleme ale existenței, odată pentru totdeauna?Răspunsul este că pot și nu pot să susțin acest lucru. În cazurile în care abordarea mea reprezintă o trecere în revistă a unor observații, precum procesele care însoțesc nașterea și moartea, viziunea conform căreia aceste observații vor fi înlocuite are șanse slabe. Firește, aceste observații vor fi completate ulterior, însă detaliile generale și caracteristicile cele mai cuprinzătoare ale lucrurilor pe care le descriu sunt obiective, observații perene, nu teorii trecătoare. Însă acolo unde abordarea mea constituie o trecere în revistă a înțelegerii teoretice de la granițele fizicii admit pe deplin posibilitatea unei schimbări complete pe măsură ce ne dezvoltăm și ne rafinăm cunoașterea realității fizice și cosmologice. Totuși, în această trecere în revistă voi căuta să scot în evidență faptul că teoriile noastre curente constituie repere pe drumul spre o posibilă înțelegere completă, voi arăta cât de mult am evoluat din vremea miturilor, fără să ascund că mai avem încă foarte multe de făcut, dar sperând să nu sting sentimentul de optimismcare ne permite să credem că vom fi triumfători la sfârșitul călătoriei pe care o întreprindem. Între aceste extreme, a încrederii și a optimismului speculativ, extrapolat și încă neîmplinit, se găsesc convingerile intermediare, cum este teoria despre originea speciilor. Aceste convingeri intermediare sunt, aproape sigur, corecte în miezul lor, dar se află încă în stadiul de lucru, iar acest proces de elaborare nu trebuie interpretat ca o încercare de a le respinge, ci ca una de a le îmbogăți.Pe scurt, susțin teza că metoda științifică reprezintă unicul mijloc de a descoperi natura realității și, cu toate că modul ei curent de a privi lucrurile este revizuibil, abordarea sa generică, și anume aceea de a face observații și de a compara rezultatele, va supraviețui pentru totdeauna ca singura cale de a dobândi cunoaștere temeinică.În capitolele care urmează încerc să prezint modul în care am ajuns să înțelegem chestiuni de maximă importanță pentru ființele umane prin aplicarea metodei științifice. Din punctul meu de vedere, umanitatea ar trebui să se mândrească cu realizările sale, cu faptul că a descoperit atât de multe și că a găsit răspunsuri diverse la atât de multe întrebări de importanță majoră. Sper că nici cei sentimentali și delicați – care nu se lasă și, probabil, nu se vor lăsa nici pe viitor convinși de forța impactului intelectual pe care trebuie să recunoaștem că l-a avut știința – nu vor încerca să stingă scânteia de mândrie resimțită în fața realizărilor colective ale umanității în aventura sa de a înțelege cum funcționează Universul. Chiar și aceia care cred că abilitatea umanității de a se aventura se limitează la lumea fizică (după cum cred și eu, însă probabil că dintr-un alt motiv) sigur se pot mândri cu faptul că aventura aceasta a pornit de la simpla mirare, trecând prin primele tresăriri ale conștiinței, ajungând până în Renaștere, trecând apoi prin Iluminism și ajungând la starea noastră prezentă, aflându-se încă departe de punctul său final, acela al înțelegerii desăvârșite.Paginile care urmează au ca miză spulberarea unor mituri, sporirea înțelegerii faptelor și, în același timp, păstrarea și chiar accentuarea stării de uimire în fața lumii. Sunt conștient că mulți consideră că „spiritual” și „material” sunt ca apa și uleiul. Sper, însă, că vă voi convinge că este posibil să te bucuri într-un mod aproape spiritual de împărtășirea unei perspective strict materialiste asupra lumii. Sper, de asemenea, că veți fi mândri de caracterul grandios al umanității, care, acționând ca un întreg spațio-temporal, a reușit să iasă din crisalida mitului și să pornească în călătoria către adevărata cunoaștere.Un moment, vă rog! Înainte să pornim aventura trebuie să duc la îndeplinire câteva plăcute sarcini administrative. Cărticica aceasta a suferit o serie de transformări care au fost coordonate cu grijă, înțelegere și devotament de editorul meu, Latha Menon, căreia i se datorează în mare măsură forma finală a cărții. De asemenea, aș vrea să îi mulțumesc soției mele, Jean, pentru comentariile de mare ajutor care au însoțit cartea de față în fiecare dintre formele sale anterioare, precum și lui Guy Nobes, de la Marlborough College. Ambii au adus propuneri de foarte mare ajutor. În grupul de anonimi care se ocupă de activitatea editorială se află și recenzorii, care au contribuit cu numeroase sugestii utile pe măsură ce cartea se dezvolta; și acestora le sunt foarte recunoscător.1 Cu riscul de a-i enerva pe filosofi, voi folosi adjectivele „fizic” și „material” într-un mod interșanjabil; voi păcătui, de asemenea, neoperând o distincție între naturalism (înțeles în sensul său larg: tot ce există își are originea în lumea naturală și nu presupune intervenție supranaturală) și materialism (în sens larg: tot ce există poate fi atribuit proprietăților pe care le are materia). Adopt viziunea conform căreia se poate da seamă de tot ceea ce există în termeni de materie și interacțiuni materiale.1ÎnceputurilePrima mare întrebare referitoare la existență este una care ne-a preocupat, probabil, pe toți la un moment dat în viață: de unde vine totul, întregul univers? Care sunt începuturile sale? Numărul semnificativ de mituri ale creației din numeroase culturi stă mărturie cu privire la caracterul crucial al întrebării. Toate miturile creației se străduiesc să dea seamă de prezența a ceva acolo unde mai înainte nu se afla nimic. Unele dintre aceste mituri prezintă un soi de împerechere între părinți puternici, din care rezultă Pământul și locuitorii săi; uneori, acest lucru se întâmplă într-un mod destul de ciudat: unele mituri înfățișează omul ieșind dintr-o subsuoară, poate cu gândul la păduchi. Alte mituri pornesc de la un mare Ou cosmic însămânțat; acesta crapă în două, una dintre bucăți ajungând să formeze bolta cerească, iar cealaltă ajungând în timp să fie Pământul. În alte cazuri, întregul nostru univers pare rodul defulării unei proaste dispoziții, cum se întâmplă în mitul polinezian al lui Ta’aroa, care, plictisit că este închis în oul său primordial, îl sparge, pentru ca apoi, într-un șir de crize adolescentine capricioase și autodistructive, să creeze lanțurile muntoase din propria-i coloană vertebrală, să-și folosească unghiile pentru a crea solzii peștilor, intestinele pentru a crea homarii și, întrucât tot nu reușește să-și stingă furia, creează roșeața cerului din propriul său sânge. Miturile creației din religiile monoteiste se confruntă cu aceeași problemă, însă într-o manieră abstractă, mai calmă și mai matură pentru urechile noastre; în esență, aceste religii lasă la latitudinea voinței lui Dumnezeu instaurarea ordinii din haos într-un mod care nu poate fi înțeles de mintea omenească și cu asta basta! Caracterul abstract este împins la limită în Rigveda hindusă și în Chandogya Upanișad, în care ființa este obținută prin negarea neființei; însă poate că o astfel de explicație nu este pe deplin satisfăcătoare, părând mai degrabă o eschivă pentru gustul multor occidentali.De fapt, există trei probleme profunde și înrudite pe care trebuie să le abordăm în contextul creației. Una se referă la mecanismul prin care universul ajunge să ființeze: ce s-a întâmplat, de fapt, la început? Apoi, trebuie să ne punem problema sensului întrebării despre ce anume a precedat universul, întrucât acel ceva a avut, într-un fel, potențialul de a deveni un univers. Aici ne vedem puși în fața unei întrebări antrenante, atât din punct de vedere lingvistic, cât și conceptual: poate avea Nimicul absolut putința de a deveni Ceva? Iar a treia problemă este dacă a fost nevoie de un agent pentru a declanșa procesul de cosmogeneză, adică procesul prin care Nimicul s-a transformat în Ceva. Sau Nimicul nu poate să se transforme prin sine în Ceva? Toate aceste trei întrebări par a fi întrebări pentru știință. O a patra întrebare, care caută să afle de ce există universul, se deosebește destul de mult de celelalte trei, însă nu pare mai puțin interesantă. O voi lăsa deoparte pentru moment, urmând să o reiau ceva mai târziu.Un posibil răspuns poate fi acela că toate aceste întrebări se pot rezolva prompt și fără prea multă bătaie de cap dacă stipulăm试读结束[说明：试读内容隐藏了图片]