作者：Schelotto Gianna
出版社：ALL
格式: AZW3, DOCX, EPUB, MOBI, PDF, TXT
Spre binele t?u. Mici crime ?n numele iubirii试读：
Spre binele tău
Mici crime în numele iubiriiTraducere din limba italiană deCamelia ZaraALL2014Această carte în format digital intră sub incidența drepturilor de autor și a fost creată exclusiv pentru a fi citită utilizând dispozitivul personal pe care a fost descărcată. Oricare alte metode de utilizare, dintre care fac parte împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parțială a textului, punerea acestuia la dispoziția publicului, inclusiv prin intermediul Internetului sau a rețelelor de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme – altele decât cele pe care a fost descărcată – care permit recuperarea informațiilor, revânzarea sau comercializarea sub orice formă a acestui text, precum și alte fapte similare, săvârșite fără acordul scris al persoanei care deține drepturile de autor, sunt o încălcare a legislației referitoare la proprietatea intelectuală și vor fi pedepsite penal și/sau civil în conformitate cu legile în vigoare.PER IL TUO BENNE.Piccoli crimini in nome dell’affettoGianna SchelottoCopyright © 2002 Arnoldo Mondadori Editore S.p.A., MilanoThis edition published by arrangement with Grandi & AssociatiSPRE BINELE TĂU:Mici crime în numele iubiriiGianna SchelottoCopyright © 2014 Editura ALLISBN ePub: 978-606-587-301-8ISBN PDF: 978-606-587-302-5ISBN Print: 978-606-587-138-0Redactare: Maria PopaTehnoredactare: Liviu StoicaCorectură : Elena GeorgescuDesign copertă: Alexandru NovacEditura ALLBd. Constructorilor nr. 20A, et. 3,sector 6, cod 060512, BucureștiTel.: 021 402 26 00Fax: 021 402 26 10Distribuție:021 402 26 30; 021 402 26 33Comenzi:comenzi@all.rowww.all.roLectura digitală protejează mediulVersiune digitală realizată de elefant.roSpre binele tăuÎntunericul îl surprinse.Când deschise ușa de la intrare, se aștepta să vadă zorii zilei; în schimb era întuneric beznă. La patru dimineața, totul era cufundat în tăcere; numai după luminile aprinse din spatele câtorva ferestre înțelegeai că ziua începea leneș.I se părea că ziua precedentă – o zi lungă plină de neliniște – încă nu se terminase, și deja începea alta, fără ca somnul să-i fi dăruit, chiar și pentru o clipă, alinarea inconștienței.Își puse casca cu mult înainte să ajungă la motocicletă. Cu rucsacul în spate, mergea cu capul captiv în învelișul lucitor, și pentru o clipă își imagină că era un extraterestru, un locuitor din lumi necunoscute și îndepărtate, invulnerabil la nenorocirile pământești. Și cu toate astea știa bine că mânia, frica, durerea care îl torturaseră în toate acele ore se vor potoli numai după ce operația avea să se încheie.Se gândi la scopul aventurii sale nocturne și fu cutremurat de un fior. Ideea de a atinge un mort îl îngrozise de când era copil. Să atingă? Nu asta își propunea el: trebuia să preleve, să taie... Iar cadavrul era al tatălui său.Urcă pe motocicletă și porni.Distanța dintre casă și morgă era scurtă; în lipsa traficului, o străbătu în mai puțin de zece minute.Poarta era închisă, și din clădire nu răzbătea nicio lumină. Luase în calcul acea posibilitate în momentul plecării; dar acum, atingând gratiile reci, i se păru că totul era ostil, că totul conspira împotriva lui. Zgâlțâi barele de fier care îl despărțeau de acel depozit glacial unde erau ținuți morții, își sprijini capul de ele ca și cum ar fi sperat să și-l vâre într-un interstițiu și rămase nemișcat, cu ochii ațintiți în penumbră, cuprins de mâhnire și disperare.— E închis! zise o voce somnoroasă din interior. Se deschide la șapte!Tresări.Trebuie să fi trecut ceva timp; poate că adormise în picioare, atârnat de gratiile porții, și acum, deschizând ochii, văzu în lumina slabă două umbre gri, cu găleți și măturoaie. Se materializaseră fără zgomot, deschiseseră ușa și coborâseră treptele casei morților. Purtau halate lungi de culoare închisă.— Tatăl meu e înăuntru, zise întinzând o mână în aer ca pentru a-i reține, trebuie să-l văd...— Se deschide la șapte, răspunse unul din cei doi paznici. Avea capul acoperit cu o căciulă de schior din lână, lăsată peste ochi.— La șapte trebuie să fiu la serviciu, se rugă el. Sunt șofer pe autobuz, nu pot să lipsesc... vă rog, lăsați-mă să intru doar câteva minute!— Pòvou figgieu! Săracul băiat! spuse înduioșat celălalt paznic. Lasă-l să intre, și-așa, cine ne vede la ora asta?Fără să răspundă, bărbatul căută cheile în buzunarul halatului și se apropie de poartă.— Bine, zise, și, ca pentru a-și justifica încălcarea regulilor, adăugă: și fratele meu lucrează la Regia de transport, e pe linia 45; tu pe ce traseu ești?— Pe 36 și pe 33, răspunse, și se gândi că era norocos: dacă ar fi avut altă meserie, poate că acea poartă, care acum se răsucea în balamale, ar fi rămas închisă pentru el; se mai gândi și că ar fi fost frumos din partea lui să întrebe cum îl chema pe fratele paznicului, să înceapă o conversație, să se oprească pentru a le mulțumi; dar cele două umbre gri se aflau deja în spatele lui; iar el împinsese deja ușa și intrase în vestibulul luminat de neoane.— Pòvou figgieu! suspină încă o dată al doilea paznic, privind umbra nesigură a tânărului dispărând în spatele geamurilor opace.Alfredo coborî năvalnic pe rampa abruptă de ciment netencuit și împinse ușa de sticlă și metal.O lumină albăstruie învăluia într-un aer livid și sumbru coridorul lung spre care dădea un șir de uși albe.Pe fiecare ușă se afla o tăbliță cu un nume.Tăblițele acelea le citise cu o zi înainte una câte una, până când descoperise, cu inima strânsă, pe ușa penultimei încăperi, numele tatălui său.Se îndreptă în direcția aceea cu pași nerăbdători, dar reținuți în același timp. Coridorul era lung. Din când în când încetinea și se uita înapoi, ca și cum se temea să nu fie urmărit.În cămăruța în care intră plutea mireasma florilor.Acolo, într-un colț, se afla buchetul de garoafe adus de el.Se apropie de mort și îi puse o mână pe fruntea rece ca marmura.— Acum ai să-mi spui, tată... șopti, și în intonația sa vibră o ciudată notă triumfală, acum o să iasă la iveală adevărul pe care mi l-ai ascuns întotdeauna... Îl voi afla singur, fie că vrei sau nu... și își masă degetele amorțite, ca un pianist care se pregătește pentru concert.Își lăsă rucsacul să alunece de pe umeri pe bancă și, agitat, scotoci înăuntru vreme îndelungată. În sfârșit scoase o foarfecă și două pungi de plastic transparente. Apoi se apucă de lucru, cu gesturi lente și, într-un anume fel, solemne. Nu mai respira greu, ca și cum tumultul pasiunilor se domolea de la un moment la altul.Se întoarse lângă cadavru și, mai întâi, apucă între arătător și degetul mare o șuviță de păr, o ridică de pe tâmplă și, cu o mișcare rapidă de foarfecă, o tăie. Câteva fire căzură pe jos. Îngenunche. Pardoseala din granit îngreuna căutarea. Ghemuit, mângâia suprafața rece ca gheața. Abia când văzu câteva fire albe și subțiri care i se lipiseră de palmă ca de craniul unui om chel, se ridică și le lăsă să cadă, împreună cu celelate, într-una din cele două pungulițe de plastic.Un pic nemulțumit, privi punga în lumină: acele fire de păr trebuie să-i fi părut puține fiindcă repetă operația, tăind altă șuviță.Cu unghiile fu mai greu: strânse în jurul mătăniilor, degetele rigide și împreunate păreau să opună o rezistență disprețuitoare. Dar nimic nu-l putea opri. De altfel, după ce desprinse degetele, operațiunea nu prezentă niciun fel de greutăți: unghiile erau lungi, probabil crescute după deces.Țac, țac... Puse noul eșantion în a două pungă și, după ce le sigilă pe amândouă, le vârî în buzunarul anterior al rucsacului.„N-a fost chiar așa de cumplit până la urmă“, își spuse.Ieșit de la morgă, Alfredo se trezi cufundat în lumina noii zile, printre sunete de claxon. Calculând timpul, îl cuprinse uimirea: trecuseră doar câteva ore de când, la sfârșitul turei pe linia 36, fusese anunțat de colegul care îl înlocuia să sune numaidecât acasă; și, cu toate astea, momentul acela i se părea atât de îndepărtat!„Tatăl tău a murit“, suspinase Monica cu o voce aproape nedeslușită, ca și cum șoptitul ar fi fost singurul mod de a atenua gravitatea veștii. „Dacă treci să mă iei, mergem împreună la morgă.“Dar el nu voia să piardă nici măcar o clipă, și se hotărâse să se ducă fără să mai treacă pe-acasă.Chiar la capătul liniei 36 era un florar, prieten cu el. Schimbau deseori câteva vorbe, când Alfredo urca sau cobora din autobuz: amândoi erau suporteri ai echipei Genoa și, din când în când, începeau lungi discuții despre greșelile antrenorilor care se succedaseră de-a lungul anilor, cu rezultate descurajante.„A murit tata“, așa spusese în ziua aceea intrând în magazin cu o expresie rătăcită; și prietenul, fără să spună nimic, luase dintr-o vază mare verde toate garoafele disponibile și i le pusese în brațe.Urcă în mașină și porni în viteză, fără să fie atent la semafoare și prioritate. Era mânios pe el însuși: în dimineața aia se dusese la serviciu, când ar fi trebuit să rămână lângă tatăl său, care era pe moarte.„Unde alergi?“ își spunea. „Acum totul s-a terminat și nu mai poți face nimic.“ Dar i se părea că, dacă ar fi ajuns înaintea celorlalți, ar mai fi putut surprinde un semn pe chipul care încă nu devenise rigid în totalitate, urme ale unui secret care îl privea și pe care tatăl său îl lua cu el în mormânt.Avea deja mâinile încrucișate pe piept și mătăniile între degetele diafane, neverosimil de lungi în uscăciunea lor. În picioare, lângă o margine a patului, se afla mama lui: își privea soțul, nemișcată, și doar din când în când, cu gesturi automate, aranja cutele invizibile alea cearșafului pe care era întins.Alfredo se apropiase de ea:— Ma... mamă, reușise să spună cu vocea spartă; avea impresia că, înăuntru, i se rupe inima.Ea nu se întorsese, nu spusese nici măcar o vorbă. Privirea îi rămăsese pironită asupra mortului, și numai mâna și-o întinsese, ca să o strângă pe a lui.Forța strânsorii îl înduioșă. Se întâmpla atât de rar ca mama lui să manifeste în fața lui vreun sentiment de orice fel, încât acel simplu gest i se păru un cadou nesperat. Fu atins de un val neașteptat de recunoștință și abia reuși să-și stăpânească dorința de a o îmbrățișa; îl reținu senzația că acea strângere de mână, intensă, dar de scurtă durată, era și un avertisment să stea deoparte, să evite orice exces de emoție.Fără să vorbească, se așezase în fața ei, pe banca de lângă perete. N-ar fi putut spune cât timp au rămas în tăcere, el și mama lui: ore întregi sau poate doar câteva minute.Apoi sosise Guido, cel mai mare dintre frați. La zgomotul pașilor pe coridor, mama se întorsese neliniștită spre ușă și, când îl văzuse, fugise în întâmpinarea lui. Se îmbrățișaseră plângând, strângându-se cu putere în brațe.Alfredo, de pe acea bancă ostilă, îi privea neîncrezător.Apoi Guido se așezase lângă el și îl strânsese energic de braț, ca într-un salut tacit, dureros.Scena se repetase identic și când sosise Manola. Alfredo privise cum mama și sora se îmbrățișau în lacrimi, fiecare căutând consolare în durerea celeilalte.În acel moment ieșise din încăpere. Nici măcar în acea împrejurare tragică nu era considerat egal cu ceilalți. Mama lui îl ura. Scena aceea nu-i mai lăsa nicio îndoială.Alfredo se gândi la discuția avută după aceea cu Monica.După spusele Monicăi, mama lui nu-l îmbrățișase deoarece, abia sosită, încă era convinsă că se poate controla.— Dacă ai fi ajuns mai târziu, te-ar fi îmbrățișat și pe tine, susținea ea convinsă; iar Alfredo se întreba mânios dacă nu cumva era proastă, sau credea că el era prost. Nici ea nu-l înțelegea, și ea era de partea celorlalți; și cu toate astea, era soția lui; nu numai atât, dar îl și iubea.— Ești obsedat, insistase Monica, nu vrei să înțelegi că e o chestie de caracter, nu de iubire. Știi bine cum e mama ta: o femeie retrasă, rezervată, o genoveză adevărată. Nu te poți încăpățâna să pretinzi de la ea ceea ce nu știe să ofere.Soția lui nu înțelegea. Nu reușea să înțeleagă.Alfredo știa din copilărie că părinții lui nu-l iubeau, dar se căznise atâta amar de vreme să inventeze explicații raționale pentru acea lipsă a iubirii, dând vina pe el însuși.„Poate am greșit cu ceva“, își spunea, „poate am zis ceva ce nu trebuia să zic.“Astfel își luase obiceiul, la sfârșitul zilei, să înceapă un examen de conștiință minuțios, reușind aproape întotdeauna să găsească un gest, o frază, o mică nesupunere care, cel puțin în ochii lui, justificau refuzurile mamei, indiferența tatălui, preferințele evidente pe care amândoi le arătau față de ceilalți copii. Nu se dăduse jos din pat la prima strigare, lăsase lingura murdară de lapte pe masă în loc s-o pună în chiuvetă, stătuse în baie prea mult timp, își încheiase greșit nasturii de la jachetă: fiecare dintre aceste întâmplări i se părea o greșeală extrem de gravă și, pentru mult timp, își închipuise că, dacă ar fi fost mai atent, ar fi obținut din partea părinților săi o iubire cel puțin egală cu cea rezervată lui Guido și Manolei. Însă, oricât se străduia, descoperea mereu în comportamentul lui ceva nepotrivit. Reflectând asupra faptelor, înțelegea că greșise încă o dată.În concluzie, cel puțin pentru un timp, găsise o cale să-și scuze părinții; dar asta tot nu schimba faptul că, în fiecare seară, la sfârșitul examenului de conștiință, perna lui era udă de lacrimi.Cu bunica era altfel. Poate fiindcă era bătrână și nu mai vedea bine, ea nu-și dădea seama de greșelile lui și se purta cu el ca și cum ar fi fost un copil ca toți ceilalți.De aceea, când părinții îi spuseseră să se ducă să doarmă câteva nopți la bunica lui, care nu se simțea prea bine, el se supusese bucuros. Cel puțin, așa n-ar mai fi fost nevoit să treacă prin acele examene chinuitoare de conștiință, în urma cărora ieșea de fiecare dată vinovat și căit fără rost!I se păru un privilegiu și o dovadă de încredere faptul că fusese ales pentru acea sarcină.„Este un premiu“, se gândi cu mândrie. „Se vede că m-am mai îndreptat în ultima vreme.“Abia mult mai târziu, când bunica își revenise de o bună bucată de vreme, iar el încă nu se întorsese acasă, înțelese că, de fapt, fusese alungat.Dacă n-ar fi fost durerea cruntă de a se simți izgonit din casa părintească – la fiecare vizită, mama lui îi aducea câte un lucru nou: azi o haină de iarnă, mâine cizme de ploaie, în altă zi un ghiozdan plin de cărți și caiete, și asta până când Alfredo avu la dispoziție, puse într-un dulap, toate lucrurile sale –, ar fi fost fericit cu bunica.Era o femeie mică de statură, rotofeie, cu o piele albă care părea de porțelan; din cauza pronunțatului accent genovez, graiul avea blândețea unei cantilene, și Alfredo se simțea mângâiat de acea cantilenă. Deși era morocănoasă și rar se lăsa în voia efuziunilor, reușea să transmită, prin cine știe ce căi secrete, afecțiune și căldură.Chioșcul său de flori se afla în inima unei mici piețe, care se deschidea luminoasă și pe neașteptate în mijlocul unui labirint încurcat de alei și străduțe. Era un du-te-vino continuu, iar faptul că bunica era mereu prezentă în chioșcul ei părea o garanție pentru oamenii din cartier. Se înțelegea după felul în care o salutau trecătorii: ai fi zis că fiecare își spunea în gând: „Ah, ce bine, Gina e mereu la locul ei!“Alfredo se juca cu copiii de vârsta lui în acea piață înțesată de trecători, de zgomote, de mirosuri dense care veneau dinspre mare 1sau de la friggitoriile din apropiere.Din micul ei chioșc, bunica îl supraveghea, îl chema dacă nu-l mai vedea un timp, îi dădea mici sarcini în apropiere. Alfredo se simțea protejat și în siguranță.Cât a stat cu ea și a făcut inevitabilele comparații, a înțeles că părinții lui aveau un motiv ascuns ca să nu-l iubească.Ar fi vrut să întrebe pe toate lumea care era acest motiv: pe bunica, pe unchiul Camillo, până și pe părinți. Dar nu reușea să găsească deloc cuvintele potrivite. Frica lui de a spune lucruri greșite și de a jigni persoanele pe care le iubea era mai puternică decât dorința de a ști.Căuta indicii, folosea, ca bucățile unui puzzle, fragmente din discuțiile adulților, trăgea cu urechea când putea. Și la răstimpuri, când își vedea bunica veselă și relaxată, îndrăznea s-o întrebe:— Bunico, mă iubești?— Niciun pic! răspundea ea, prefăcându-se supărată.Iar el, și mai curajos:— Și mama mă iubește?Atunci bunica ridica tonul:— Ia vezi, că nu am timp de pierdut! Apoi, ca pentru a se scuza, se scotocea prin buzunare și îi întindea câte o monedă.— Du-te să-ți cumperi abțibilduri, îi spunea ciufulindu-i părul cu o mângâiere aspră. Fugi, copil fără minte!În fiecare duminică, Alfredo se ducea, împreună cu bunica, la masa de prânz în casa părinților, care nu era departe.În acele momente toți se purtau frumos cu el, câteodată erau chiar drăgăstoși, iar mama nu scăpa niciodată ocazia de a-i face câte un mic cadou: o carte, un stilou mai deosebit sau tarta de mere care îi plăcea atât de mult; însă el nu uita că fusese izgonit din propria casă și, în acele rare manifestări de afecțiune, vedea numai încercări stângace și nepotrivite de a drege busuiocul.Locuind cu bunica, încetul cu încetul fricile și singurătatea i se atenuaseră. Avea mulți prieteni și se ducea cu plăcere la școală, asta și pentru că învățătoarea îi arăta multă afecțiune.Nu mai era speriat de ideea de a greși. I se întâmplau însă lucruri ciudate, care îl tulburau foarte mult.Uneori vedea trecând prin piață străini, bărbați și femei, și era cuprins de o ciudată senzație că acele persoane îi sunt cunoscute: era sigur că le mai văzuse, că mai auzise undeva acele voci; dar când și unde, dacă nici măcar bunica nu le cunoștea?După fiecare dintre acele misterioase întâlniri, punea stăpânire pe el o senzație acută de confuzie, care îi rămânea în suflet zile întregi.Odată, în chioșcul bunicii, o doamnă îmbrăcată în negru povestise ceva în legătură cu viețile anterioare. Spunea că un om trăiește mai multe vieți și că anumite amintiri, cărora nu reușim să le găsim un răspuns, vin de foarte departe, din existențe deja încheiate.Acest lucru îl impresionă profund, convingându-l că trăiește o a doua viață.Când îl cunoscuse la o petrecere, acasă la niște prieteni, Monica rămăsese surprinsă de acel băiat de optsprezece ani atât de diferit de ceilalți băieți prezenți acolo, toți cam de aceeași vârstă.Și Alfredo?Alfredo o privise pe acea blondină subțirică, cu ochii mari căprui și cu zâmbetul luminos și liniștitor. Celelalte fete veniseră acolo ca să piardă timpul; ea, în schimb, avea aerul că ar fi căutat ceva. Și Alfredo căuta ceva, și imediat se întrebase dacă nu cumva găsise acel lucru.Ea era delicată, dar în același timp serioasă și hotărâtă, și de aceea îi plăcu. El era ursuz, ba chiar puțin fioros, în mijlocul râsetelor și a muzicii, dar arăta mai matur decât cei de vârsta lui, și părea că suferise mai mult. Din acest motiv îi plăcea Monicăi.— Lucrez într-un atelier mecanic în port, îi spusese Alfredo imediat ce făcuseră cunoștință, dar mă duc la seral ca să-mi iau o diplomă.— La seral, așa tânăr? îl întrebase ea curioasă. Credeam că e frecventat numai de adulți.— Dar eu sunt adult, îi răspunsese el cu o mândrie ingenuă care îl făcuse să pară foarte tânăr, cum de fapt și era, lucrez fiindcă nu vreau să depind de bunica mea care e în vârstă, și învăț ca să am un viitor.S-au căsătorit după doar un an, sfidând neîncrederea familiilor: el nerăbdător să-și construiască o viață nouă de la zero, ea sedusă de rolul de salvatoare pe care băiatul părea să i-l atribuie.Supărările și resentimentele din trecut păreau șterse definitiv. Alfredo îi povestise Monicăi neliniștile sale infantile, iar ea îl ajutase să privească acele chestiuni cu mai multă detașare. Intuia într-un mod obscur că Alfredo avea nevoie să mențină un raport cu părinții și frații săi, în ciuda defectelor lor, reale sau presupuse, drept care îi invita des pe la ei; iar când familia nu se reunea la prânz, Monica făcea presiuni pentru ca, după-amiaza, Alfredo să-și viziteze nu numai bunica, ci și mama. El se făcea că protestează, dar în sinea lui se bucura că soția se îngrijea de acea legătură dificilă și încerca să-i atenueze conflictele și discordanțele.Chiar și greutățile financiare inițiale se rezolvaseră, după ce el câștigase concursul la Regia de transport. Într-un cuvânt, totul părea să fie pe drumul cel bun. Mai aveau un singur necaz: acela de a nu reuși să aibă un copil, deși amândoi și-l doreau foarte mult.În urma consultațiilor de specialitate la carese merseseră, rezultase că nu există anomalii.— Stați liniștiți, le spuneau doctorii, totul e în regulă. Mai devreme sau mai târziu, va sosi și copilul.Dar așteptările le erau înșelate de fiecare dată. Atunci, în ciuda împotrivirii lui Alfredo, Monica a vrut să consulte și un psiholog, iar acesta, după ce le-a ascultat povestea, a formulat un diagnostic bizar:— Soțul dumneavoastră nu a descifrat încă relația cu părinții săi. Cu alte cuvinte, nu și-a rezolvat problemele în calitate de fiu, îi spuse Monicăi. Poate că acest lucru îl împiedică să devină tată.Când Monica îi relată convorbirea, Alfredo se arătă foarte tulburat de acele cuvinte.Reacționă cu furie:— Prostii, zise, lucruri fără sens.De comun acord, tacit, lăsară baltă subiectul, și nu-l mai试读结束[说明：试读内容隐藏了图片]